Alexandr Soljeniţîn

Soljeniţîn, un om modest, nu un profet furios

2010-01-10T13:31:00.002+02:00

Cu ocazia traducerii integrale, în premieră în Statele Unite ale Americii, a romanului „Primul cerc“, de Aleksandr Soljeniţîn, fiul acestuia pune într-o nouă lumină viaţa scriitorului rus. Publicaţia britanică „Times“ a tipărit un interviu cu Ignat Soljeniţîn, fiul romancierului distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

Romanul „Primul cerc" a apărut în SUA, la Editura HarperCollins, într-o traducere nouă şi cuprinde mai multe capitole decât varianta anterioară (96, faţă de 86). Aleksandr Soljeniţîn a publicat volumul iniţial în 1968, în Occident, într-o versiune mai puţin ofensivă, prin care îşi dorise să înşele vigilenţa cenzurii sovietice.

A fentat comunismul traducând un roman

Ulterior, a reconstituit textul în exil. L-a republicat în 1978, într-un stil mult mai caustic şi mai radical, criticând abuzurile Uniunii Sovietice. Este povestea unor oameni de ştiinţă ţinuţi prizonieri într-un laborator în care lucrează la proiecte secrete pentru comunişti, în 1949.

O imagine distorsionată

Pianistul şi dirijorul Ignat Soljeniţîn l-a caracterizat pe tatăl său prin cuvinte calde, încercând să îndulcească imaginea de reacţionar virulent, pe care şi-a construit-o în Occident. În opinia lui Ignat Soljeniţîn, a fost chiar vina tatălui său că este văzut ca un „profet furios şi plin de amărăciune", deoarece „tonul său politic strident a fost incompatibil cu discursul tipic occidental".

Violoncelistul Mstislav Rostropovici şi Aleksandr Soljeniţîn

Ignat a spus că tatăl său şi-a încurajat fiii să înveţe limba engleză, deoarece locuiau în America, şi i-a îndemnat să îşi urmeze propriile pasiuni chiar dacă părerile sale personale erau diferite.

În URSS, mulţi părinţi îşi forţau copiii să studieze un instrument muzical. Văzând toată suferinţa prin care treceau aceştia, Soljeniţîn şi soţia au făcut notă discordantă, tratând pasiunea lui Ignat pentru pian ca pe un hobby. A fost nevoie de o vizită a faimosului violoncelist Mstislav Rostropovici pentru ca talentul lui Ignat să fie recunoscut şi stimulat.

„Dacă ceea ce spun acum nu se potriveşte cu imaginea sa din Vest, eu sunt aici să depun mărturie că acea imagine nu este reală. Era un om foarte modest", a mai spus el pentru publicaţia „Times", citată de Mediafax. „Oamenii i-au văzut barba şi l-au asociat cu un profet din Vechiul Testament. Dar acesta a fost un rezultat al timpurilor în care a trăit el. Oamenii nu au înţeles din ce lume venea el", a comentat Ignat Soljeniţîn.

Cine a fost Soljeniţîn

Scriitorul rus, care a decedat la 3 august 2008, la vârsta de 89 de ani, a condamnat neîncetat universul inuman al lagărelor sovietice. Arestat în 1945 pentru că l-a criticat pe Stalin, a stat opt ani în închisoare.

A primit premiul Nobel pentru literatură în 1970, dar, în 1974, autorităţile de la Moscova i-au retras cetăţenia sovietică, expulzându-l din URSS. În 1973, Aleksandr Soljeniţîn publicase „Arhipelagul Gulag" în Occident şi a fost acuzat de trădare. A locuit apoi în Germania, Elveţia şi Statele Unite ale Americii, înainte de a reveni în Rusia, în 1994, după destrămarea Uniunii Sovietice. După întoarcerea în ţara natală, el a condamnat evoluţia Rusiei postsovietice.

Sursa

Portret Alexandr Soljenitin

2009-12-18T21:54:00.000+02:00

Desen de Bogdan Petry

Blestemul Soljeniţîn

2009-08-10T07:43:00.000+03:00

Moartea lui Soljeniţîn readuce în prim-plan infinita complexitate a protestatarului de calibru.

După revenirea, în 1994, în Rusia şi după o primire aparent călduroasă la Moscova, marele Soljeniţîn a început o nouă aventură amară, de data asta cea a libertăţii de expresie. Când rememorăm destinele disidenţilor, ale marilor spirite critice, ne e foarte uşor să ne însuşim cu totul libertatea care le sclipea în discurs. În acelaşi timp ne e aproape imposibil să ne asumăm alunecările în zone incomode din prezent. Soljeniţîn a nedumerit multă lume când a ieşit din globul pur al luptei împotriva lui Stalin şi a intrat în actualitate. Mulţi n-au mai înţeles nici criticile aduse lui Elţîn sau lui Gorbaciov, nici invectivele la adresa Occidentului cel fără Dumnezeu şi plin de cinism, nici critica la adresa ruinării valorilor sau a URSS.
Au înţeles poate de ce i-a refuzat decoraţia lui Elţîn, dar apoi a fost mai greu de înghiţit de ce a acceptat decoraţia de la Putin.
Soljeniţîn nu s-a mai regăsit în propria ţară. Discursurile despre patriotism sau despre nevoia de a păstra curată limba rusă, frustrarea enormă că noile cărţi au început să-i fie citite doar de câţiva, şi nu de milioanele care îşi împrumutau pe sub mână „Arhipelagul Gulag“, toate acestea l-au coborât pe scriitor printre pământeni.
Dintr-o culme a autorităţii etice a fost adus rapid la statutul de „curiozitate a societăţii de azi“.
Nu e singurul caz. Marii protestatari din blocul comunist au trăit de multe ori căderi inexplicabile tocmai pentru că nu au reuşit să-şi utilizeze puterea simbolică în prezent. O scenă tristă este descrisă într-un material din „The Guardian“, despre emisiunea lui Soljeniţîn de la o televiziune rusă care a fost scoasă din program după ce întrebările moderatorului deveniseră mult mai lungi decât răspunsurile invitaţilor.
Oamenii care au criticat realităţi de care nimeni nu îndrăznea să se atingă au devenit, după ce obiectul protestului a dispărut, ciudaţi paria exilaţi sub eticheta „reper moral“. Au fost atât de speciali încât n-au avut decât rar dreptul la „contemporaneitate“. Ştiu, sună ciudat, dar nu se poate, de exemplu, să nu te gândeşti la destinul unui Paul Goma care poate exista în manuale şi în studii de istorie, dar nu poate exista în spaţiul public românesc. Mai toate necrologurile (mă refer la cele bune) dedicate lui Soljeniţîn cuprindeau invariabil conul de ambiguitate din ultima parte a vieţii, opiniile din ce în ce mai greu de înghiţit pentru contemporani. Ajungem astfel la „antisemitismul“ lui Soljeniţîn care, în obsesia lui de a lămuri contextul în care a izbucnit revoluţia din octombrie, ajunge la opinii despre comunitatea evreiască mai mult decât incomode şi bazate pe documente „puţin cunoscute“, cum spunea el.
Problema antisemitismului este asociată de câţiva ani şi cu imaginea lui Goma. Una dintre cauzele acestor etichetări, uneori pripite, vine şi din esenţa incomodă a unor astfel de personalităţi. Aceşti oameni se orientau sau încă se orientează aproape instinctiv către subiectele tabu sau cel puţin incomode. Intră cu dorinţa lor de expresie liberă în cele mai sensibile teme fără să nuanţeze, fără să-şi ia precauţii. Nu fac o „paralelă“ între cele două personalităţi, Goma şi Soljeniţîn, dar cred că moartea acestuia din urmă ar trebui să ne facă să reflectăm ceva mai nuanţat asupra spiritului contestatar în general.
Până la urmă, aceşti oameni din carne şi oase au purtat pe umeri povara propriilor noastre idealizări extreme. Apoi ni s-a întâmplat să-i judecăm foarte aspru. Goma este un tip profund antisistem. Până şi invitaţia de a participa la redactarea Raportului lui Tismăneanu s-a transformat rapid în scandal. Pentru că un om care a suferit pentru adevăruri simple şi fundamentale a fost pe veci traumatizat de laşitatea semenilor. Nu le mai poţi pretinde eroilor de atunci să nu fie mizantropi sau chiar aberanţi. Nebunia lor rămâne oglinda uneori grotescă a laşităţilor noastre. Acesta este blestemul Soljeniţîn, valabil pentru Goma sau pentru Tudoran, mai puţin valabil pentru Michnik. Cum spuneam, nu e o regulă, e un blestem...

Costi Rogozanu

Lev Dodin: „Soljeniţîn era rusocentrist, Grossman - europeanocentrist“

2009-08-03T12:41:00.000+03:00

Lev Dodin s-a născut în 1944 în Siberia, unde părinţii săi fuseseră strămutaţi silit. A studiat la Institutul de Teatru, Muzică şi Cinema din Leningrad, pe care l-a absolvit în 1966. A lucrat apoi ca regizor, montând în diferite teatre din URSS şi din străinătate, devenind unul dintre cele mai sonore nume din teatrul european. Din 1975 s-a dedicat companiei Maly Teatr din Sankt Petersburg, pe care l-a transformat în teatru-laborator pentru studenţii săi. Printre spectacolele sale cele mai cunoscute se numără „Fraţi şi surori“, o montare-maraton care durează nu mai puţin de opt ore, „Demonii“ (un spectacol de nouă ore) şi „Împăratul muştelor“.

Dodin se află la Bucureşti pentru a prezenta spectacolul „Viaţă şi destin“ de la Maly Teatr în cadrul festivalului UTE.

Spectacolul dumneavoastră are la bază romanul „Viaţă şi destin“ al lui Vasili Grossman, un roman „arestat“ de KGB.

Nu doar romanul a fost confiscat, ci toate manuscrisele, toate notiţele, până şi banda de la maşina de scris.

Puteţi spune că Grossman este un fel de Soljeniţîn?

Se aseamănă prin faptul că au fost amândoi scriitori uriaşi şi că au scris amândoi despre ororile stalinismului. De aici încolo însă începe deosebirea dintre ei. Soljeniţîn a fost un martor direct al atrocităţilor din Gulag, pe când Grossman a scris despre crimele lagărelor ruseşti şi ale celor naziste fără a fi el însuşi deţinut. Dar mama sa a fost omorâtă într-un ghetou din Ucraina de către nazişti, iar apropiaţi ai săi au fost în lagărele din Siberia. Grossman a fost reporter de război în Bătălia de la Stalingrad, în bătălia pentru Moscova şi în cea pentru eliberarea Berlinului. A fost printre primii oameni care au intrat în lagărul de concentrare de la Treblinka. Mărturia sa scrisă a fost folosită drept probă în rechizitoriul acuzării în Procesul de la Nürnberg.

Cei doi scriitori se deosebesc esenţial şi ca gândire?

În scriitura sa, Soljeniţîn a fost rusocentrist, iar Grossman mai degrabă europeanocentrist. Grossman este interesat de istoria şi cultura Europei şi vede Rusia ca pe o parte a continentului, pe când lui Soljeniţîn, câteodată, i se pare că Europa e pornită împotriva Rusiei. Pentru Grossman, linia frontului nu separă Europa de Rusia, ci separă două moduri de gândire. Bătăliile împotriva naziştilor nu au fost câştigate de sistemul comunist, ci de popor, care s-a simţit pentru puţină vreme liber. Dar sistemul totalitar a ştiut să manipuleze acest sentiment, să îl utilizeze în folosul său, reuşind în final să înlănţuiască din nou poporul. Grossman surprinde în romanul său foarte bine mecanismul diabolic al sistemului. Oricum, Soljeniţîn a citit romanul lui Grossman şi a scris despre el un eseu la modul cel mai elogios, lucru pe care Soljeniţîn îl făcea foarte rar, mai ales când era vorba de scriitori ce atacau subiecte asemănătoare cu ale sale.

Când aţi citit cartea?

După ce i-a fost arestat romanul, Grossman a murit de inimă rea fiind convins că nu mai există nici o copie. Din fericire, poetul Semyon Lipkin, prietenul lui Grossman, păstrase în mare taină un exemplar pe care acesta i-l dăduse cândva să-l citească. Andrei Saharov a fotografiat în secret paginile manuscrisului şi scriitorul Vladimir Voinovici a reuşit să treacă microfilmele peste graniţă. Cartea a apărut în 1980 în Elveţia, iar eu în acea perioadă lucram un spectacol în Occident şi am reuşit atunci să citesc romanul şi am fost cutremurat de acurateţea cu care era concentrată în el întreaga realitate a Rusiei acelor vremuri. Personajul de tristă amintire, şeful propagandei sovietice, Mihail Solov, îi spusese lui Grossman că poate îi vor publica romanul peste vreo 200 de ani (Solov se gândea că tot el va fi cel care va tăia şi va spânzura în Rusia şi peste două secole). I-a mai spus că, cu o asemenea carte, nici nu mai este nevoie ca peste Uniunea Sovietică să vină bomba atomică americană pentru ca orânduirea comunistă să fie înfrântă. Probabil că, într-un fel, avea dreptate.

Cum aţi lucrat cu actorii dvs., unii dintre ei foarte tineri?

Acum câţiva ani, când am luat o nouă generaţie de studenţi la academie, le-am cerut studenţilor mei de anul întâi care nu citiseră în viaţa lor nici 20 de pagini să citească, ca primă temă a cursului meu, această cărămidă de 1.000 de pagini, spunându-le că vor petrece cinci ani din viaţă studiind acest roman din care nici măcar nu eram sigur că voi putea face un spectacol. Pentru că eu cred că în meseria de actor trebuie să intri printr-un şoc, mi-am cutremurat studenţii cu această carte, ducându-i apoi să vadă cu ochii lor lagărele din Siberia şi cele de la Auschwitz-Birkenau, unde am petrecut câteva nopţi.

Cum au suportat studenţii dvs. nopţile petrecute la Auschwitz?

A fost o experienţă foarte dură pentru noi toţi, dar chiar asta am intenţionat, ca studenţii mei să fie zguduiţi pentru că asta este convingerea mea, că teatrul nu-şi îndeplineşte menirea decât atunci când îi provoacă celui ce priveşte o cutremurare. Iar ca tu, actorul, să fii capabil să-l zgudui pe spectator trebuie să găseşti mai întâi în tine resorturile acestor sentimente, pentru că, aşa cum spune un personaj din „Lorenzaccio“, „harul este frate cu suferinţa“. Iar eu aş adăuga că suferinţa e soră cu compasiunea. Studenţii mei au trăit diferit clipele petrecute în lagăr, unii au primit în plin această „lovitură“, alţii au încercat să „evacueze“ experienţa, dar în cei mai mulţi dintre ei amintirea s-a înrădăcinat pe veci. Cel mai important e ca artistul, în cazul lor viitorul artist, să cadă pe gânduri în primul rând în ceea ce priveşte propria persoană, pentru că e foarte uşor să ne indignăm şi să ne pornim contra celorlaţi. Mai greu este să realizezi faptul că răul sălăşluieşte şi în tine şi că se poate trezi la viaţă mult mai uşor decât crezi. Când citeşti despre ororile din Gulag sau din lagărele de exterminare naziste, realizezi că omul e foarte inventiv când trebuie să-l facă să sufere pe aproapele său. Dacă nu ar avea consecinţe oribile, această putere de perfecţionare ar fi chiar demnă de admiraţie.

Vreţi să spuneţi că omul e rău în sine sau doar ca instrument al unui sistem?

Nu există comunism fără oameni, nu există fascism fără oameni, nu există naţionalism fără oameni. Toate aceste sisteme au fost făcute de oameni. Firea umană e foarte talentată când e vorba să facă rău. Omul a pus la cale mecanisme nu numai de a-l distruge pe celălalt, ci de a-l distruge în modul cel mai chinuitor, mai umilitor şi mai monstruos cu putinţă. Exterminarea nu este invenţia naziştilor sau a comuniştilor. Europa mai trecuse prin astfel de orori. Am citit de curând despre un lagăr construit de englezi împotriva burilor. Oroarea nu este doar apanajul lui Stalin şi al lui Hitler. Sămânţa răului zace în stare latentă în fiecare om şi în fiecare popor. La asta mi-am dorit să mediteze actorii şi spectatorii mei.

Studiul ororii face deci parte din trainingul actorilor dvs.?

Da. Pentru că teatrul este în primul rând un proces de cunoaştere şi de autocunoaştere. Pentru mine, teatrul este antropocentric, trebuie să înceapă şi să se termine cu omul. De aceea sunt atât de indiferent faţă de teatrul politic. Este o aparenţă faptul că existenţa noastră este o consecinţă a politicii, în realitate politica este o consecinţă a modului nostru de gândire.

De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă

2009-07-30T20:38:00.000+03:00

Omul este supus pieirii. – Se poate; ci să pierim împotrivindu-ne şi, dacă neantul ni-e scris, să nu ne purtăm într-aşa fel încît acest lucru să fie drept.

Sénancour, Obermann

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.

Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.

Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome.

„ – Care ei, Ivan Denisîci?“

„ – Ei, adică noi... “

Într-un univers concentraţionar nu existau decît două variante: trebuia să mori, fiindcă ăsta era scopul Arhipelagului, nu?, sau – dacă nu – să tragi concluzii: „Fără toate condamnările – spune Soljeniţîn –, n-aş fi scris cartea aceasta“. Cum au supravieţuit aceşti oameni tuturor etapelor detenţiei: arestarea, interogatoriul, tortura, procesele, prima celulă, transferurile de la o închisoare la alta etc.? Ce tip de rezistenţă au îmbrăţişat cei care au trecut prin toate cercurile Infernului?

„De la un moment încolo, aminteşte Steinhardt, nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“, durerea devine sihastră, e a ta, şi numai a ta. Mărturiile supravieţuitorilor reprezintă însă singura punte către cei care nu mai sînt, memoria lor şi izvorul din care au gustat viaţa, viaţa de Gulag, de zek, de încarcerat, de om în lanţuri: „Trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ“, adică, aici, să faci imposibilul posibil...

Această expresie intrată în uz devine, pentru cel a cărui nenorocire străbate universul, un legămînt teribil pe care îl face cu sine. Marea răscruce a vieţii de lagăr se regăseşte în punctul din care pornesc cele două drumuri ale deţinutului: „Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stînga îţi pierzi conştiinţa“1.

Cine nu ar vrea să supravieţuiască?, se întreabă Soljeniţîn şi noi toţi. Cine nu are acest drept?! Însă „a rezista cu orice preţ“ însemna, în lagăr, a rezista cu preţul vieţii altuia....

Se ştie de secole că închisoarea regenerează în profunzime fiinţa umană. Ne-o spun mărturiile supravieţuitorilor, scriitorii, convertirile miraculoase ale atîtor oameni: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“2. Aici, în acest spaţiu ireal, Steinhardt cunoaşte cele mai fericite zile din viaţa sa. La polul opus însă, pentru mulţi alţii, experienţa carcerală a dus la prăbuşire, la sistarea totală a oricărei acţiuni.

De exemplu, în 1951, Alice Voinescu este închisă în Ghencea pentru o perioadă de 19 luni, interval în care nu scrie nimic. Jurnalul va fi reluat în 1952, la Costeşti, unde este supusă domiciliului obligatoriu. Citez doar prima parte din acest jurnal, în care autoarea îşi refuză cu vehemenţă această experienţă:

„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea“ 3.

Găseşte însă ceva: puterea de a vedea adevărul cu ochii, adevărul care însingurează şi scapă asupritorilor, arma secretă…

Sentimentul foarte acut de inutilitate, irealitate, neconcordanţa cu spiritul vremii, conştiinţa cvasigenerală a nevinovăţiei, procesul rapid de dezumanizare anulează voinţa umană, întăresc sentimentul de ascundere şi autoflagelare, însă irigă suferinţa:

„Nu mai vreau închisoare şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat“, mărturiseşte Alice Voinescu. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“ (Galateni 5,1). Nu este libertatea o însuşire şi un dar al Duhului Sfînt?

Opusul păcatului, spune Kierkegaard, nu este virtutea, ci libertatea. Tot ceea ce trebuie să faci este să încerci să-ţi păstrezi calitatea de om liber. Hristos ne conferă această calitate, însă ne cere eforturi în a o păstra.

Dar lagărul? Există şansa de a-ţi păstra integritatea în lagăr? Elevaţia spirituală – scrie Soljeniţîn – este cu totul imposibilă în lagăr? Fiindcă, cu siguranţă, lagărele sînt, în comparaţie cu închisorile, teritorii mult mai nocive, otrăvite, hipertrofiate, sortite pieirii... Şi nu numai lagărele, ci şi toate aşezările din vecinătate erau otrăvite cu toxinele Arhipelagului.

„Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“ (Corinteni, I,15,51). Motto-ul cu care Soljeniţîn deschide capitolul „Sufletul şi sîrma ghimpată“ (volumul II, partea a 4-a) accentuează amprenta transfiguratoare lăsată asupra vieţii multora dintre deţinuţi.

Captivitatea începe să transforme în chip mirabil caracterul doar în momentul în care individul renunţă la ţelul său – acela de „a supravieţui cu orice preţ“ (cu toate capcanele inerente: trădarea ca formă de existenţă, minciuna, indiferenţa, ignoranţa generală, disimularea, suspiciunea, ciripitoria, ura etc.).

Calea salvatoare pe care o descoperă Soljeniţîn este cea creştină, pe care urcă sufletele simple şi răbdătoare, proprie atît sfinţilor, eroilor, dar şi „îndrăzneţilor“ binelui. Care şontîcăiesc pe drum, dar urcă.

Să îndrăzneşti să fii. Nu contează ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu rezultatul, ci spiritul; nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ. Cu ce preţ au putut ajunge deţinuţii la astfel de concluzii? Nu au fost toţi cei care au pierit în vintrele Arhipelagului asemenea lui Hristos, părăsiţi şi singuri? De o parte, palmele, batjocura, umilirea, de cealaltă parte, crucea?

Aceste vieţi aflate, în acelaşi timp, sub semnul tragediei şi al umilinţei, al crucii şi al cununii de spini, pe lungul drum al nopţii, nu „strigă“ oare, cum spune Steinhardt, mai presus de orice, divinul?

În orice spaţiu concentraţionar, ca de altfel pretutindeni în viaţă, nu poate fi eliberat decît cel care, în prealabil, se eliberează sufleteşte. Dacă Dumnezeu este absent în lume (afirmă Kierkegaard), El este cu desăvîrşire prezent înlăuntrul nostru, eminamente prezent sufletului, ba chiar şi imediat cognoscibil.

Închis în carceră, „Kozîrev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin cîte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. De trei ori pe zi i se aducea cîte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta. În raţia de pîine (trei sute de grame), un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin, o bucăţică de zahăr“4.

„Vreme de o săptămînă, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Pînă astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămînă din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, cînd ai renunţat la orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.)“5

„Perioadă de înăsprire a regimului, notează Steinhardt în ’61. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate“6. Toate aceste experienţe cărora oamenii ajung să li se supună dovedesc încă o dată că jertfa care s-a făcut pe cruce n-a fost zadarnică. Oamenii mai pot găsi în deznădejde liniştea, în întuneric, lumina, în noapte, speranţa.

Martirizarea a tot ce-i lumesc este încununarea omului înzestrat cu sentimentul infinitului, acea „scînteie de divinitate“ cu care fiecare individ se naşte şi poate persevera în fiinţarea sa. Această infuzie de sacralitate se revarsă asupra „cotidianului“ precar în multe dintre paginile Arhipelagului, cu atît mai mult cu cît unii au revelaţia propriei metamorfozări: saltul omului nou, liber, botezat. (Să ne amintim, mai ales, botezul lui Steinhard din 15 martie 1960, cel mai emoţionant fragment din Jurnalul fericirii.)

Parcurgerea numeroaselor cercuri provocate de un rău incoerent, absurd şi tragic a favorizat printre altele şi deşteptarea conştiinţei, a prieteniei întru acelaşi spirit dintre deţinuţi, a discuţiilor cu adevărat umane şi intelectuale a celor deja atinşi de rigiditatea morţii, a căsătorilor oficiate între oameni care nu se văzuseră niciodată (care, în ’54, în timpul revoltei de la Kenghir, după căderea lui Beria, se vor întîlni).

„Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborît de la Dumnezeu pe pămînt! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni nu-i împiedica să se adune şi să se roage“7.

Da, mi se poate spune. Dar ceilalţi, cei care nu mai sînt?... Absenţa lor este un îndemn adresat nouă la „com-pătimire“ cu cei prezenţi, aici şi acum, care suferă în faţa noastră.

„A!, nu-i rău, spune Steinhard, să vrei binele omenirii şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăstuia care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); ş…ţ să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decît turuindu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul“8. Fapte mici, nu planuri măreţe, gesturi fireşti, nu deziderate înalte.

De-a lungul vremii, interpretarea răului, sub toate formele sale, i-a atras pe foarte mulţi. Nu evit răul, extrem şi greu de descifrat, însă acest bine, plăpînd şi nesigur, precum o rouă revărsată deasupra unui cîmp pustiu, care îndulceşte şi consolează, traversează în aceeaşi măsură inima omului şi a umanităţii. Linie mişcătoare, oscilantă, vie, fiindcă cea mai mare descoperire făcută în detenţie rămîne aceea a vocaţiei binelui şi a propriei umanităţi.

„Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui“, spune Soljeniţîn. „N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate“, adaugă şi Steinhard.

Toţi prizonierii-supravieţuitori şi-au asumat angajamentul de a descrie ceea ce se petrecea sub ochii lor. „Focule, focule!... Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vîntul smulge din flăcări o coajă de copac arzîndă. Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta“9.

Astfel de exemple sînt multe. La o coadă din faţa Lubiankăi, unde fiice, mame şi soţii încercau să trimită pachete cu mîncare celor dragi, una dintre femei, recunoscînd-o pe Anna Ahmatova, o întreabă dacă poate să scrie despre ceea ce se întîmplă sub privirile lor. Ahmatova promite şi se ţine de cuvînt scriind un poem.

Toţi cei care supravieţuiesc vor face astfel de legăminte; legăminte pentru care se făceau sacrificii ieşite din comun: oferirea infimei porţii de mîncare celui pe care vîrsta îl destina supravieţuirii, protejarea celui tînăr, aruncarea unei bucăţele de zahăr într-o carceră disciplinară etc.

Într-un astfel de context, „a supravieţui cu orice preţ“, adică „cu preţul vieţii altuia“, capătă în Gulag şi un alt sens: dacă tu trăieşti, eu nu mor, fiindcă, mistic, devin una cu tine.

Sacrificînd trupul, omul alege sufletul. Nu rămîne un număr, ci o persoană, care-şi lasă ca moştenire propria viaţă. Astfel, în mod simbolic, supravieţuitorul nu este unul singur, ci capătă chipul tuturor celor care nu mai sînt…

Într-un spaţiu predestinat pieirii, supus foamei, frigului, torturilor îngrozitoare, supravieţuirea celorlalţi, întru eternitate, se făcea pe baza unui legămînt de sînge: obligaţia de a se transmite ultimul cuvînt spus, promisiunea de a deveni mărturisitor, răscumpărarea tăcerii cu orice preţ.

În 1962, Hruşciov (deşi în ’63 dă înapoi, elogiindu-l din nou pe Stalin) va oferi, prin publicarea primei cărţi a lui Soljeniţîn, una dintre armele care va răpune regimul comunist. Ieşind din lagărul literaturii, Ivan Denisovici va deschide drumul disidenţei din Est, vocea lui Soljeniţîn auzindu-se peste tot în Occident.

În 1973 va apărea la o editură pariziană primul volum al Arhipelagului, privit, peste toate celelalte mărturii deja publicate, ca fiind o „dezrădăcinare“: „Arhipelagul se transformă repede într-un fel de Biblie pentru cei care nu ascultaseră pînă atunci pe nici unul dintre martorii contra Utopiei“10. Din această cauză, scriitorul va fi închis, condamnat pentru trădare şi expulzat.

„De ce a fost expulzat Soljeniţîn din patria sa?“, se întreabă în ’78 Havel.

Acest înveliş al „vieţii în minciună“, care atîta timp cît acoperă pare impermeabil, străpuns într-un singur loc, apare în mod neaşteptat într-o altă lumină, luînd aspect de hîrtie.

Soljeniţîn este un mărturisitor, iar „cînd mărturia îşi întîlneşte însă scriitorul, spune Monica Lovinescu, începe o sărbătoare a spusului“. O astfel de sărbătoare este Soljeniţîn. Şi Steinhard. Şi toţi cei care nu mai sînt. Cărora, după cum spune Psalmul, le sîntem datori să-i lăsăm să se odihnească mai înainte de a se duce şi de a nu mai fi…

–––––––––––––––––

1. Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 469.

2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127.

3. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 631.

4. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 397.

5. Idem, vol. II, p. 514.

6. N. Steinhardt, op. cit., p. 460.

7. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. III, p. 260.

8. N. Steinhardt, op. cit., p. 528.

9. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 111.

10. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 587.

–––––––––––––––––

Fotografiile despre Gulag din acest număr sînt reproduse după albumul Goulag, Editura Ballard – Acropole, 2003, şi aparţin fotografului Tomasz Kizny.

Alexandr SOLJENIŢÎN

Arhipelagul Gulag (3 volume)

Traducere şi note de Nicolae Iliescu

Editura Univers, colecţia „Cotidianul. Literatura“, Bucureşti, 2008

Nicolae STEINHARDT

Jurnalul fericirii

Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul

Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu

Editura Polirom, Iaşi, 2008, 756 p.

Mirela Vişan

Traian Ungureanu - Alexandr cel Mare

2009-07-19T22:44:00.000+03:00

Fără Alexandr Soljeniţîn, istoria lumii noastre ar fi curs altfel sau n-ar fi curs deloc. Comunismul şi-ar fi extins puterea de fascinaţie în Vest şi ar fi distrus, probabil, în întregime bazele civilizaţiei umane în Est.

Soljeniţîn a pornit singur, a continuat singur şi a rămas singur de-a lungul unei cariere care nu-şi merită numele, pentru că seamănă mai degrabă cu truda la galere şi nu are nimic de-a face cu succesul monden al scriitorului prizat, celebrat şi premiat de contemporani. Soljeniţîn a fost faimos, dar nu a devenit niciodată comod, a fost premiat, dar nu a acceptat niciodată să curgă odată cu timpurile.

Până în 1973 a scris continuu, în frig, în arest sau în exil, într-un regim de disciplină intangibilă, 12 ore pe zi, fără să creadă că va fi vreodată publicat. După 1973, când a fost scos cu forţa din URSS, Soljeniţîn a scris continuu, într-o cabană spartană din lemn, 12 ore pe zi, într-un regim de disciplină intangibilă, fără să ţină cont de popularitatea opiniilor sale.

Rezultatul e o operă colosală, un monument incasabil care a răsturnat 70 de ani de propagandă sovietică şi e gata să înfrunte timpurile ce vin.

Cine se încumetă să citească astăzi „Arhipelagul Gulag“ trebuie să se pregătească pentru o încercare aspră. „Arhipelagul“ e o carte meticuloasă şi nemiloasă cu graţia stilistică. Soljeniţîn nu e un poet. Soljeniţîn nu lasă nimic deoparte, nu sare peste detalii şi nu triază întâmplările vieţii din lagărul extern şi din lagărul intern sovietic. Soljeniţîn e cartograful abisal al Gulagului, reţeaua continentală şi infernală a detenţiei în care au pierit de frig, foame sau glonţ multe milioane de oameni. 6 milioane? 10 milioane? 20 de milioane? Nu vom şti niciodată.

Gulagul nu a ţinut evidenţa scriptică a morţii. Acest deficit de informaţie, cum i-am spune astăzi cu o vorbă neglijentă, a fost speculat de istoricii post şi anti-Soljeniţîn, care au început, îndată după publicarea „Arhipelagului“ în Occident (1973), să recalculeze prin diminuare bilanţul abatorului uman sovietic. E o operaţie care târăşte istoria în resentiment şi aduce istoricii în pragul dezinformării docte. Cartea lui Soljeniţîn va învinge încă o dată, în posteritate, aceste supoziţii toxice.

Soljeniţîn nu publică grafice şi statistici, dar luminează crud dimensiunile crimei, descriind vidul şi neantul, în termenii mărunţi, microscopici ai morţii defalcate pe clase sociale, profesii şi capete de acuzare. Gulagul scris şi descris de Soljeniţîn e moartea universală, fără număr şi direcţie. Ţărani anonimi şi poeţi de geniu, ingineri şi minori, muncitori şi soldaţi, oricine şi orice sunt împinşi în tocătorul uriaş, sub ghilotina continentală şi rece a Gulagului.

Statistica e inutilă, iar cine vrea cifre trebuie să îl citească în acelaşi timp pe Robert Conquest, marele istoric şi apărător al lui Soljeniţîn în Occident. Acolo sunt listele de execuţii semnate de Biroul Politic în fiecare zi: 5.000 de suflete date morţii cu creionul chimic de Stalin, între alte două decizii care trimit în aceeaşi zi plutoane de execuţie şi fixează cote regionale de asasinare preventivă şi exemplară. Cifre? Cine vrea cifre se va îngrozi. Cine vrea adevărul din spatele cifrelor şi cine vrea înţelesul ultim al tragediei sovietice trebuie să-l citească pe Soljeniţîn. Cititorul va fi un om mai înţelept. Lumea se va apăra mai bine de corupţia minţii şi a sufletului. Istoria va curge fără să-şi înece popoarele.

Ana Blandiana - Soljeniţîn a clintit istoria cea mare

2009-07-19T22:42:00.000+03:00

Înarmat doar cu un creion - şi cine ştie cât de greu îl găsea în închisoare -, Alexandr Soljeniţîn a reuşit să submineze a doua putere militară a lumii şi să influenţeze astfel echilibrele istoriei.

În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată“ şi ţinut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljeniţîn vorbea despre declinul curajului în Occident, „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în lumea intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj (...), iar declinul curajului a fost întotdeauna semnul premergător al sfârşitului“.

Astfel, la vârsta de 60 de ani, la patru ani după expulzarea sa din URSS, unde fusese închis şi deportat în Siberia, unde scrisese „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, „Primul cerc“, „Pavilionul canceroşilor“ şi „Arhipelagul Gulag“, Alexandr Soljeniţîn îndrăznea, de la înălţimea suferinţei şi operei sale, să înceapă o nouă luptă, reproşând lumii libere materialismul ei exhaustiv, mediocritatea ei spirituală şi defectuoasa întrebuinţare a libertăţii.

Era vorba de o hotărâre aproape neomenească de a continua să spună tot adevărul despre toată lumea, neacceptând să se lase înregimentat de nimeni şi riscând să-i aibă împotriva sa pe toţi.

Dacă, întrebată care cred că este cea mai curajoasă personalitate a secolului XX, aş răspunde Alexandr Soljeniţîn, nu cred că s-ar mira cineva. Dar eu cred că el este nu numai cel mai curajos, ci şi cel mai puternic dintre marii oameni ai acestei părţi de istorie. Pentru că, fără să deţină nici o pârghie de putere în afara propriei sale forţe interioare, el a reuşit să declanşeze nu numai sfârşitul comunismului ca sistem, ci şi sfârşitul comunismului ca iluzie.

Înarmat doar cu un creion - şi cine ştie cât de greu îl găsea în închisoare - a reuşit să submineze a doua putere militară a lumii şi să influenţeze astfel echilibrele istoriei. Am spus istoriei, nu istoriei literare, pentru că marele scriitor care a fost Alexandr Soljeniţîn nu a bulversat istoria literară - sensibilă mai curând la experienţe estetice şi de limbaj -, ci istoria propriu-zisă, istoria cea mare, reuşind să o clintească din încremenirea în rău şi să-i schimbe cursul.

Pentru mine, destinul lui Soljeniţîn a fost argumentul incredibilei importanţe pe care poate să o aibă un scriitor, atunci când - aşezat de bunăvoie pe muchia dintre viaţă şi moarte - are forţa de a coborî în adâncul suferinţei celorlalţi. O importanţă de care a fost conştient şi pe care, după obţinerea Premiului Nobel, a transformat-o într-o imbatabilă armă, o armă pe care nu a ezitat să o îndrepte împotriva răului, oriunde îl descoperea. Nu mă îndoiesc că „Lumea sfărâmată“, severul său discurs despre păcatele Occidentului, va reuşi în perspectiva timpului să zdruncine iluzia fericirii consumiste şi exclusiv materiale, aşa cum „Arhipelagul Gulag“ a demolat iluzia comunismului.

Mostenirea lui Soljenitin

2009-07-04T11:01:00.000+03:00

Alexandr Soljenitin, cel care s-a stins duminica seara la varsta de 89 de ani, a fost scriitorul care a dezvaluit adevarata fata a comunismului scrie Vitalie Ciobanu, intr-un comentariu pentru Radio Europa Libera.
Nici una dintre marturisirile facute de fostii disidenti sovietici refugiati in Occident - asa cum ne spunea si Monica Lovinescu de la microfonul Europei Libere - nu a avut puterea de convingere si argumentele-forte prezentate de Soljenitin. Nuvela "O zi din viata lui Ivan Denisovici" dar mai ales
"Arhipelagul Gulag" - scrieri inspirate de ororile spatiului concentrationar sovietic, pe care scriitorul le-a cunoscut pe propria piele - au smuls valul autoinselaciunilor de pe ochii multor intelectuali de stanga din Occident, fascinati de utopia sovietica, iar unii dintre ei chiar pusi in slujba acestei ideologii criminale.
In fosta RSS Moldoveneasca, despre odiseea antitotalitara a lui Soljenitan s-a auzit mult mai tarziu, abia in contextul perestroikai lui Gorbaciov, atunci cand dezvaluirile legate de crimele stalinismului capatasera proportii coplesitoare, iar cartile celebrului opozant anticomunist, scoase de la index, au inceput sa fie editate. Eu personal am auzit pentru prima data despre Soljenitin in anii studentiei mele sovietice. Daca noi, studentii romani, eram chestionati de KGB pentru cartile de peste Prut pe care le citeam in mod clandestin – Eminescu (opera politica), Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda s.a. -, unii dintre colegii nostri rusofoni, oricat de straniu ni se parea atunci, erau supusi unor interogatorii pentru ca ii citeau pe Soljenitin, Zinoviev sau Bukovski.
Noi traiam frustrarile identitatii noastre romanesti interzise, ei erau conectati la ideile subversive ale disidentilor sovietici. Cred ca si acest gen de decalaj explica, intre altele, incapacitatea moldovenilor de a asimila in profunzime democratia moderna, dupa 1989. Basarabenii au ramas la exaltarea miturilor nationale si nu au facut in suficienta masura pasul urmator, inspre europenitate, inspre descatusarea individului de comandamentele colectiviste, de aceea Moldova a recazut in plasa fostei nomenclaturi resapate.
Nici rusii nu s-au emancipat ca cetateni, insa gandirea antitotalitara, la ei, a avut totusi o alta dimensiune. Din pacate, nu a fost de-ajuns. Soljenitin insusi reprezinta un exemplu clasic al limitarii de care au suferit multi dintre fostii disidenti antisovietici. Intors din exil, fostul inamic al comunismului s-a lasat decorat de Putin, a imbratisat ideile panslavismului rus, cu accente antisemite – a se vedea lucrarea "Doua secole impreuna" - si a inceput sa predice "valorile" Rusiei pravoslavnice, opuse Occidentului, ale acelui Occident care l-a salvat de la pieire.
Destinul lui Soljenitin, acum incheiat, cred ca ne ofera o lectie ambivalenta: nevoia de curaj in fata raului, dar si nevoia luciditatii pe care trebuie sa o manifestam in raport cu orice regim politic, tentat sa striveasca libertatea individuala si gandirea independenta. Mostenirea lui Soljenitin, de o valoare incontestabila, ar trebui studiata ca o lectie elocventa pentru ceea ce a insemnat totalitarismul sovietic. O lectie de memorie si spirit critic mereu actuala pentru Republica Moldova - incheie Vitalie Ciobanu, comentariul sau pentru Radio Europa Libera.

Alexandr Soljeniţîn: “Povestea discursului de la Harvard”

2009-05-28T01:29:00.000+03:00

După expulzarea sa în Occident, Soljeniţîn îşi aşterne pe hîrtie experienţele amare din Uniunea Sovietică: lupta sa solitară – prin intermediul cuvîntului – împotriva comunismului, laşitatea colegilor scriitori, nesfîrşitele sale tertipuri pentru a-şi ascunde, mai întîi, scrierile, iar mai apoi de a le scoate la iveală în momentul cel mai potrivit, în publicaţiile mai puţin aservite puterii politice sau în samizdat. Toate aceste tribulaţii sînt cuprinse într-o carte răsunătoare semnată de Alexandr Soljeniţîn: Stejarul şi viţelul.

Însă un nou şir de descoperiri amare şi dezamăgitoare îl aşteaptă pe proaspătul exilat. Povestea instalării sale în Occident, mereu hăituit de curiozitatea exasperantă a presei, stress-ul cotidian, grija pentru familie, preocupările privind salvarea şi scoaterea manuscriselor sale de pe teritoriul sovietic şi, nu în ultimul rînd, decepţiile autorului în legătură cu deficienţele de structură ale sistemului democratic, îşi găsesc expresia în următorul volum de însemnări autobiografice, cu un titlu nu mai puţin metaforic: Bobul de grîu căzut între pietrele de moară. Scriitorul solitar, care avusese nemaipomenitul curaj de a înfrunta mecanismul gigantic al comunismului sovietic, are de această dată cutezanţa de a-şi ridica vocea în dezacord cu multe din trăsăturile fundamentale ale “lumii libere”. Spiritul său independent ne oferă un nou prilej de admiraţie, chiar dacă delicateţea subiectului abordat este extremă.

Fragmentul tradus mai jos reprezintă radiografia unui mare scandal de presă provocat de o intervenţie publică a lui Soljeniţîn. Felul în care subiectul central al discursului pronunţat de el sfîrşeşte prin a fi pulverizat şi deturnat – din inconştienţă?, din rea-credinţă? – de mass-media reuşeşte să stîrnească uimirea. Este de lăudat puterea de sinteză a autorului în redactarea întregului material, tenacitatea ideatică de care în mod admirabil dă dovadă, precum şi ironia sa muşcătoare, sarcasmul devastator. Admiraţia cititorului se împarte între stilul vibrant al scriiturii şi argumentele înfăţişate spre judecată.

Alexandr Soljeniţîn poate fi considerat, prin supleţea ideatică uimitoare, prin profunzimea meditaţiei precum şi prin patetismul de un umanism fierbinte al luărilor de poziţie, spiritul care a descris în modul cel mai impresionant atrocităţile secolului XX. Este scriitorul care a exprimat cu cel mai mare talent tragismul condiţiei umane contemporane.

L. A.

Acesta e al doilea an de izolare pentru mine la Vermont: am cumva impresia că n-am nimic de făcut în afara muncii obişnuite? Muncesc, într-adevăr, cu patimă – dar să vedeţi cîte pagini reflectă, aici, obstacolele şi confruntările exterioare! Iată că, în timpul iernii ‘77-‘78, primesc deodată invitaţia să ţin un discurs la şedinţa solemnă de sfîrşit de an a Universităţii Harvard. Aş putea desigur să refuz, cum am făcut-o deja în 1975 şi cum am declinat pînă acum sute de invitaţii. Totuşi, locul respectiv este ieşit din comun, iar răsunetul va fi mare pe cuprinsul întregii Americi. Au trecut deja doi ani de cînd n-am luat cuvîntul în public şi temperamentul mă împinge să intervin din nou. Propunere acceptată.

Dar cînd am început, primăvara, să-mi pregătesc discursul, mi-am dat seama că la repulsia mea stilistică pentru repetiţii se adăuga şi altceva: nu mai puteam şi nici nu mai voiam să reiau direcţiile precedente, cu intonaţiile precedente. Timp de mulţi ani în U.R.S.S. şi deja de patru ani în Occident, nu făcusem decît să biciuiesc, să muşc, să tai în bucăţi comunismul – dar şi de partea ceastalaltă văzusem de asemenea, de-a lungul ultimilor ani, multe lucruri periculoase, neliniştitoare şi, dacă tot eram aici, despre ele doream să vorbesc. Dînd frîu liber, va să zică, noilor impresii acumulate în mine, mi-am construit discursul pe motive noi: slăbiciunile Occidentului.

În mod excepţional, mi-am aşternut întregul text pe hîrtie, iar I.A. Ilovaiskaia şi-a asumat traducerea sa în engleză. Cunoscînd bine Occidentul, ea a fost foarte afectată de afirmaţiile mele şi a încercat să mă convingă să atenuez unele idei şi expresii, dar am refuzat. În timp ce traducea şi dactilografia discursul, îi repeta soţiei mele Alia: “Asta chiar că nimeni n-o să i-o mai ierte!”.

Intervenţia mea fusese anunţată dinainte şi toată lumea se aştepta (după cum s-a scris mai apoi) ca exilatul să-şi exprime recunoştinţa faţă de marea Patrie atlantică a Libertăţii, să-i cînte puterile şi virtuţile, inexistente în U.R.S.S. Şi toţi aşteptau, desigur, un discurs anticomunist. Cu o zi înainte, pentru ritualul mesei solemne, am avut onoarea de a fi plasat alături de preşedintele Botswanei, sir Seretse Kharma, un om obosit cu pielea de un negru violet, şi fostul preşedinte al Israelului, Efraim Katzir, care aducea foarte mult cu un ţărănoi din Ukraina, băiat cumsecade dar veşnic căzut pe gînduri. Enervant de agitatul Richard Pipes, atît de influent la Harvard şi care stabilea practic orientarea întregii politologii americane despre Rusia, s-a apropiat pentru a face cunoştinţă cu mine - şi totodată pentru a se informa: era adevărat că urma să vorbesc despre Cambodgia? (Cambodgia chiar că ar fi fost un subiect minunat, cum să nu!)

A doua zi, publicul s-a instalat în curtea universităţii, sub cerul liber: aşezaţi, studenţii din ultima promoţie, aranjaţi pe specialităţi, şi apoi invitaţii; în picioare de jur împrejur, douăzeci şi cinci de mii de oameni, cum s-a spus. Rectorul universităţii i-a felicitat pe studenţi, după care ne-a fost nouă conferit titlul de doctor – preşedintelui Botswanei, lui Katzir, antropologului danez Eric Ericsson, care avea o figură remarcabilă, şi mie. Am fost uimit văzînd că toată lumea se ridică în picioare pentru a mă saluta şi mă aplaudă îndelung: mitul legat de numele meu nu dispăruse încă din acest loc. Apoi, veteranii de la Harvard (în fruntea lor, un bătrînel din promoţia 1893) au defilat prin curte, şi noi de asemenea, oaspeţii de onoare, am fost puşi să defilăm sub aclamaţiile studenţilor; pe urmă toată lumea s-a aşezat. Momentul discursului meu a venit curînd – exact atunci cînd o ploaie deasă a început să cadă. Noi, cei de la tribună, eram protejaţi sub o copertină – dar întregul auditoriu stătea în ploaie şi, în timp ce vorbeam, am rămas uluit: cîţiva îşi deschiseseră umbrela, dar ceilalţi stăteau acolo pur şi simplu, fără nimic, aşezaţi sub şuvoiul de apă, şi nu se clinteau! Iar discursul meu a durat, împreună cu traducerea, o oră întreagă, dublu faţă de timpul normal. Difuzoarele îl răspîndeau în toate colţurile curţii.

Un alt lucru care m-a mirat şi la care nu mă aşteptam deloc: puterea şi frecvenţa aplauzelor, mai ales cînd am vorbit despre îndepărtarea de materialism. Asta m-a bucurat. Uneori se auzeau fluierături, ceea ce la ei, cum am aflat, e un semn de aprobare, dar mai era şi un alt zgomot: un “s-s-s” prelungit, care semăna cu felul nostru de a pretinde linişte şi care la ei, dimpotrivă, exprimă dezaprobarea. (Urma să aflu ulterior: în acest campus izbucniseră protestele cele mai violente împotriva războiului din Vietnam.)

La sfîrşitul discursului, universitatea mi-a cerut textul, l-a multiplicat imediat, l-a împărţit la două mii de oameni – şi s-a pornit urgia, avalanşa de extrase şi citate arbitrare în interiorul Statelor Unite şi în restul lumii. Universitatea a primit peste cinci mii de cereri provenind din douăsprezece ţări. (Vedeam din nou producîndu-se acelaşi efect: lucrurile care nu fuseseră ascultate pe vremea cînd le spusesem prin alte părţi, enunţate de această dată în America ajungeau ca pentru prima dată la urechea lumii întregi.) Iar neobosita televiziune care filmase totul mi-a transmis discursul în aceeaşi seară, urmat de o dezbatere. În mijlocul uraganului abia am reuşit, Alia şi cu mine, să aflăm înainte de lăsarea nopţii că “Vocea Americii” difuzase cuvintele mele integral – înregistrarea autentică – în direcţia U.R.S.S.-ului. (...)

A doua zi ne-am întors acasă şi atunci au început să vină – timp de două luni! – comentariile înfierbîntate ale ziarelor, urmate de scrisori trimise direct de americani. Scrisorile le citea I.A. Ilovaiskaia şi mi le rezuma; articole am citit eu însumi o grămadă. Şi trebuie să spun că am fost stupefiat. Datorită raportului (inexistent) dintre ce criticau ei şi conţinutul discursului meu.

Îl intitulasem Lumea sfărîmată şi îl începusem astfel: omenirea este constituită din lumi originale, despărţite şi bine stabilite, din culturi distincte şi independente, adesea îndepărtate una de cealaltă şi cunoscîndu-se chiar destul de puţin uneori (am enumerat cîteva exemple). Trebuie să renunţăm la orbirea noastră trufaşă şi să nu mai judecăm aceste lumi exclusiv după gradul lor de înaintare pe calea conformării faţă de modelul occidental. Un asemenea mod de apreciere provine dintr-o esenţială neînţelegere a acestor lumi. Şi este necesar să privim în mod obiectiv propriul nostru sistem.

Societatea occidentală se înalţă, în principiu, pe criteriul dreptului, adică neglijînd referinţele morale veritabile, iar acest mod de gîndire juridică este de altminteri supus înţepenirii. De obicei, lumea nu urmează în politică imperativele morale şi tot astfel se întîmplă adeseori în viaţa socială. Noţiunea de libertate a fost deviată spre o dezlănţuire a pasiunilor, deci de partea forţelor răului (pentru ca nimeni să nu-şi vadă limitată propria “libertate”!). Conştiinţa răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii s-a estompat. “Drepturile omului” au fost înălţate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi distrug chiar societatea. Presa, îndeosebi, îşi închipuie că totul îi este permis, ea pe care nimeni n-o mandatează prin alegeri libere şi care totuşi a dobîndit o forţă care depăşeşte puterile legislativă, executivă sau judecătorească. Dar, în însăşi presa liberă, cea care domină nu este adevărata libertate de opinie, ci dictatura modei politice, conducînd la o surprinzătoare uniformitate de opinii (aici i-am enervat eu cel mai tare). Toată această organizare a societăţii nu favorizează deloc ascensiunea la vîrful puterii a unor personalităţi ieşite din comun. Ideologia dominantă, care pune pe primul plan acumularea de bunuri materiale, confortul atît de apreciat, aduce cu sine în Occident o moleşeală a caracterului uman, un declin masiv al curajului şi al voinţei de autoapărare, aşa cum s-au manifestat acestea în timpul războiului din Vietnam sau într-o neputinţă dezorientată în faţa terorismului. Rădăcinile acestei stări a societăţii provin din epoca Luminilor, din umanismul raţionalist, din ideea că omul este în centrul universului, că nu există mai presus de el o Forţă Supremă. Iar rădăcinile unui astfel de umanism a-religios sînt comune în concepţia faţă de lume care domneşte în Occidentul de azi precum şi în comunism, ceea ce explică vechea şi încăpăţînata simpatie a intelighenţiei occidentale faţă de comunism.

În sfîrşit, pentru a încheia: mizeria morală a secolului XX provine din faptul că s-a acordat o atenţie prea mare transformărilor politico-sociale, pierzîndu-se din vedere Întregul şi Valorile Supreme. Singura salvare pentru noi toţi constă în redescoperirea valorilor morale, trebuie să ne înălţăm la o nouă treaptă de gîndire. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aceasta a fost concluzia mea.

Nici măcar o dată în întregul discurs n-am folosit cuvîntul destindere (internaţională), deşi lumea se aştepta înainte de orice să-mi repet criticile pe acest subiect; de asemenea n-am lansat apeluri la înfrîngerea comunismului; şi doar în planul trei, ca un fundal în surdină, se auziseră frazele: “următorul război poate îngropa definitiv civilizaţia occidentală”, “s-a declanşat deja – în plan fizic, spiritual, cosmic! – bătălia pentru planeta noastră”, “Răul universal îşi face simţită presiunea”...

Dar ce-au priceput din acest discurs pătura intelectuală şi presa care fac opinia - şi cum îmi răspundeau?

Ceea ce mă stupefia era nu faptul că toate ziarele mă injuriau pe acelaşi diapazon (căci, într-adevăr, atacasem cu duritate presa, tocmai pe ea!), ci că lăsau la o parte pe de-a-ntregul lucrurile esenţiale (uimitoare facultate a mass-media!) pentru a inventa în schimb unele lucruri pe care discursul meu nu le cuprinsese niciodată, şi lansau tir încrucişat asupra unor poziţii în care mă aşteptaseră ei, însă unde eu nu pusesem piciorul niciodată. Băteau cîmpii cu frenezie, de parcă m-aş fi referit cumva la destindere sau la război. “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt (?)... Se concentrează pe cruciada împotriva comunismului... Îi cheamă pe americani la luptă... Pentru ca lumea occidentală să înfrîngă comunismul... Ne-a reproşat că nu eliberăm ţările din Est (?)... A demonstrat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare... Cea mai mare vină a americanilor este faptul că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător... Remarci provocatoare şi prosteşti... Apelul său la «curaj» ne poate conduce la un alt Vietnam sau la al Treilea Război Mondial... Este un autocrat, nostalgic după vremurile ţarilor şi vrea ca Occidentul să distrugă sistemul comunist în loc să încerce pacificarea sa... Este incapabil să ne dea un sfat politic” (căci ei nu văd nimic mai presus de politică). Şi, bineînţeles: “Cum am fi putut oare să continuăm uciderea în masă a vietnamezilor, dacă ei preferau să-şi construiască propriul comunism naţional?”

Presa din primele zile era purtătoarea unor invective pătimaşe: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Un posedat... Pierderea echilibrului... Mănuşă azvîrlită în obrazul Europei... Ţintă ratată... Impresia de a urmări o raţiune sfărîmată” (joc de cuvinte legat de titlul discursului: Lumea sfărîmată).

Apoi, trecîndu-se la concluzii practice: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!” (Asta de mai multe ori, în mai multe ziare.) “Dacă viaţa e atît de urîtă şi venală în Statele Unite – de ce-o fi ales să se stabilească aici?... Mister Soljeniţîn, cînd veţi pleca de aici, băgaţi de seamă să nu vă lovească uşa care se va trînti în spatele dumneavoastră. Dacă tot nu vă place nimic de pe la noi, nu vom fi lipsiţi de amabilitatea să vă semnalăm că nimeni nu vă reţine aici cu forţa. Iubeşte-ne – sau părăseşte-ne! Trimiteţi-i programul cu zborurile de avion în direcţia Estului.” – Erau în mod deosebit iritaţi că nu America, ci tot U.R.S.S.-ul îl numisem “ţara noastră”. “Nu suport ca un musafir să ne facă morală despre defectele noastre. K.G.B.-ul l-a dat afară, iar el ne reproşează că avem prea multă libertate [observaţie în mod deosebit amuzantă], el însuşi continuînd să trăiască într-un ascetism luxos. America i-a salvat ţara de hoardele hitleriste.” (Cine pe cine a salvat, mai rămîne de văzut.)

Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea “să nu trăiască în minciună” în U.R.S.S., totul era în regulă – dar “să nu trăiască în minciună” în Statele Unite? Cară-te de aici!

Mi se reproşa în special, insistîndu-se pe acest subiect, că am criticat aceeaşi presă occidentală care m-a salvat în lupta mea anterioară. Da, se pare că sînt un nerecunoscător. Dar, pornind la luptă, fusesem pregătit să mor şi nu mă aşteptasem chiar deloc să scap viu şi nevătămat. Am avut dreptate scriind în Stejarul şi viţelul: “Ardoarea interesului occidental a început să se ridice la o temperatură neprevăzută.” Numai că ei acum îşi muşcă mîinile pentru că m-au ajutat. Dacă, în 1974, bolşevicii m-ar fi expediat în Siberia, Occidentul le-ar fi iertat-o cu uşurinţă, mai ales după ce a aflat conţinutul Scrisorii către conducătorii sovietici. Kissinger şi Papa Paul al VI-lea înţeleseseră încă din toamna anului 1973 că nu trebuie să mă ajute.

Aproape în aceleaşi ore cînd eu eram la Harvard, preşedintele Carter a pronunţat un discurs la Academia militară din Annapolis şi a acoperit de laude America. “Carter a descris în termeni aproape evanghelici calea urmată de America. Soljeniţîn, în schimb, s-a dezlănţuit împotriva ei...” Cîteva zile mai tîrziu, riscînd să încalce regulile de bună purtare, soţia Preşedintelui a intervenit în mod special la Clubul naţional de presă pentru a-mi răspunde: nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă o înflorire în toate direcţiile. Un imens val de apărare a Americii s-a revărsat în toate ziarele: “El nu înţelege spiritul american... Nu are nici o înţelegere reală a libertăţii, este incapabil să distingă felul în care funcţionează democraţia... Sîntem iresponsabili? Dar noi aşezăm pe primul plan libertatea şi doar apoi responsabilitatea – tocmai pentru că noi sîntem un popor liber...”

Marile ziare n-au publicat ansamblul discursului, deşi nu fusese menţionat nici un copyright: s-au mulţumit cu extrase pentru a mă distruge mai uşor. “O privire plină de prejudecăţi asupra lumii occidentale... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... Nu înţelege că marea noastră putere se află în slăbiciunea noastră, şi chiar în naivitatea şi absenţa monolitismului de guvernare. Aşa ceva e imposibil de priceput pentru un rus tradiţional.” O idee care apărea în numeroase reacţii: prea rus, incorigibil rus, marcat de o experienţă rusească, e imposibil să ne înţeleagă. “O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Simte o nostalgie pentru Rusia oprimată de pe vremea ţarilor... Dispreţuieşte presa noastră. Toată lumea aştepta în linişte ca după trei ani de viaţă în America să ne recunoască superioritatea. Măcar o dată ar fi putut să omagieze o societate în care libertatea este pusă cu adevărat la dispoziţia tuturor. Nu i-am publicat oare cărţile? Şi nu există oare în acest fapt un motiv suficient ca să ne fie recunoscător?... Mulţi americani vor avea un gest de respingere a afirmaţiei privind «dreptul de a nu şti» [eu vorbisem despre «dreptul pierdut astăzi de oameni de a nu şti, de a nu-şi împovăra cu bîrfe, cu vorbării, cu inutilităţi sufletul creat de Dumnezeu » – A.S.], sau a frazei potrivit căreia interesele comerciale sufocă viaţa spirituală... În comparaţie cu acest discurs, afirmaţiile lui Spengler din Declinul Occidentului par de un optimism nemăsurat... Uriaşul nu ne iubeşte... Comite o greşeală fatală dacă îşi închipuie că limitele puse libertăţii noastre ne-ar face mai puternici... «Renaşterea vieţii spirituale», iată un concept foarte neclar... Ar fi ridicol să zăbovim pe prostiile acestei concepţii... Harvard n-a găsit un orator bun... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sînt american.”

Harrison Salisbury, care mă apărase chiar din prima zi la televizor spunînd că un filosof ţăran poate foarte bine, din refugiul său rural, să îmbrăţişeze întregul univers, se mira şi el acum: “Soljeniţîn vrea cumva să facă un guvern de opoziţie atît împotriva Statelor Unite cît şi a U.R.S.S.-ului? Este o povară de neimaginat pentru umerii unui singur om.”

Dar încă de la început, în mijlocul acestui cor imens de reprobări, iar apoi tot mai puternice de la o zi la alta, s-au ridicat unele voci pentru a-mi judeca discursul altfel decît drept un act politic; am fost comparat frecvent, am văzut-o de vreo zece ori, cu un profet biblic sau cu puritanii din bătrîna Americă: “A turnat o găleată de ameninţări cu Judecata de Apoi... Este ca Isaia pentru noi... Ieremia... Savonarola... A reînviat tradiţia profetismului apocaliptic şi a rănit profund sufletul a numeroşi americani... De mult timp n-am mai auzit un puritan de o asemenea factură. Confruntat cu exigenţele lui Soljeniţîn, celebrul Mather, rectorul de la Harvard, ar fi părut un uşuratic... Avem de-a face cu un moştenitor direct al tradiţiei omiletice a Noii Anglii. Locul în care s-a exprimat era cel mai convenabil căci, în Noua Anglie, apeluri de acest fel au răsunat timp de trei sute de ani... O critică izvorînd dintr-o tradiţie spirituală mai veche, mai austeră şi mai pesimistă decît cea a Luminilor... Nivelul a depăşit experienţa auditorilor. Nimeni nu era pregătit să primească astfel de idei... A provocat în ţară un cutremur de gradul 9, a spus amarul adevăr...”

Şi iată că au început să apară şi judecăţi asupra articolelor din primele zile: “O reacţie maladivă [a presei]... O avalanşă de neînţelegere... Discursul a stîrnit mai multă agitaţie şi iritare decît înţelegere... O inteligenţă de mare putere şi cu mari resurse. Soljeniţîn a stîrnit roiul de albine. Rareori un discurs izolat, pronunţat de un simplu cetăţean, a suscitat atîtea proteste furioase şi rareori o majoritate atît de covîrşitoare de replici a deviat atît de departe de ţintă... Coteriile ziariştilor fac front comun pentru a-l discredita pe Soljeniţîn. A atacat mass-media din cauza siguranţei lor afişate, a ipocriziei lor, a felului lor de a abuza de public, iar ele nu-l vor ierta niciodată... Soljeniţîn înţelege cu siguranţă în ce măsură viziunea sa plină de anvergură poate fi inconvenabilă într-o societate democratică şi liberală... Liberalii roşesc atunci cînd pronunţă cuvîntul «răul». Soljeniţîn însă a văzut chipul Răului.”

Pe măsură ce coloanele ziarelor se deschideau pentru reacţiile cititorilor – filtrate şi trunchiate în redacţie – precum şi pentru articolele jurnaliştilor capabili de reflecţie, totodată pe măsură ce presa de provincie se angaja în discuţie, tonul judecăţilor la adresa discursului meu se schimba: “Strigătul lansat de Soljeniţîn la Harvard ne sperie. Cel mai uşor e să te prefaci a crede că nu e vorba decît de nişte prostii şi că noi înţelegem mai bine lucrurile. Dar e posibil de fapt ca aceste cuvinte să reprezinte adevărul, iar acela care le-a pronunţat să fie un profet, chiar dacă nu e onorat nici la el acasă şi nici în ţara lui de adopţie... Nu există cadou mai frumos pe care să ni-l poată oferi un străin exilat. Dacă n-ar iubi ceea ce am fost şi ceea ce am putea fi, nu ne-ar lansa avertismente în legătură cu ceea ce am devenit... Avem nevoie de cîţiva Soljeniţîn printre noi... Am fi dorit să exprime mai multă recunoştinţă faţă de ţara sa adoptivă. Dar poate că avem de-a face aici cu o nouă manifestare de curaj: să oferi sarea în bucate, de care ţara noastră are mai mare nevoie decît de zahărul aşteptat... Ne-a dat un sentiment de speranţă... Ce uşurare să auzi toate acestea!... Să-i mulţumim pentru că a avut curajul să-i vorbească tineretului nostru despre morală... Era mai cuminte să stăm să-l ascultăm... Sînt impresionat de puterea convingerilor lui. Frumuseţea discursului se regăseşte în spiritualitatea sa şi în reflecţiile pe care le stîrneşte. Soljeniţîn vrea să ne mulţumească pentru ospitalitate în modul cel mai sincer, oferindu-ne lucrurile sale cele mai preţioase: gîndurile lui... Arta şi artiştii au o obligaţie faţă de restul lumii: de a-şi concepe şi de a-şi prezenta viziunea fără compromisuri... Dacă admirăm sinceritatea manifestată de el într-un anumit colţ al pămîntului, trebuie de asemenea s-o respectăm şi într-un alt colţ!... Le-a scris mai demult conducătorilor sovietici, acum a deschis în faţa noastră o scrisoare asemănătoare, «către conducătorii occidentali»... Bravo! Discursul era necesar, iar reacţia presei a fost plină de ură. Ce scriitor o fi redactat prin grajdurile Casei Albe replica rostită de Rosaline Carter? Obiecţii jenante... Trebuie să luăm aminte la ce ne învaţă şi nu să ne mîniem... Articolele apărute în presă i-au desfigurat discursul şi ne-au demonstrat tehnica lor de a închide capetele oamenilor într-o carapace împietrită... Să mai vorbească! Viaţa spiritului se află în pericol peste tot în lume. Trebuie recitit discursul de la Harvard nu ca un atac împotriva noastră, ci ca un apel către întreaga familie a omenirii...”

Iar apoi o absolventă de Harvard care mi-a ascultat discursul, Wanda Urbanskaya, şi-a făcut apariţia în coloanele unui ziar: “El a răsturnat multe din ideile despre noi înşine şi despre lume, dintre acelea pe care Harvard ni le-a cultivat cu atîta grijă. De ce îşi arogă un gazetar dreptul de a-i răspunde în numele studenţilor? Soljeniţîn ne-a lansat o sfidare, ne-a cutremurat şi va rămîne în sufletele noastre.”

Se puteau citi de-acum numeroase mărturii care arătau cu totul altceva decît trufaşa Americă de la New York şi Washington: “În sinea noastră, ştim că are dreptate... Sîntem chiar mai lipsiţi de calităţi decît ne spune el, dacă nu sîntem capabili să ne privim în faţă viciile şi să încercăm corectarea lor... Are dreptate, are o groaznică dreptate. Dar această slăbiciune pe care ne-o reproşează ne împiedică tocmai să acceptăm remediul... Concluziile lui Soljeniţîn lovesc dureros, foarte aproape de inima ţintei... Ne luptăm pentru bani şi nu înţelegem valorile autentice ale vieţii... Concepem libertatea ca o căutare a confortului nostru sporit, pe socoteala tuturor celorlalţi... Occidentul este bolnav spiritual şi suferă de o profundă eclipsă de voinţă... Sîntem pe cale de a ne pierde fidelitatea spirituală faţă de libertate... Am plasat în poziţii de conducere dictatorială autoritatea unor grupuri care apără interese particulare. Şi de fapt puterea de sacrificiu este un lucru necesar... Numeroşi americani împărtăşesc cu Soljeniţîn absenţa lui de entuziasm pentru democraţie. Scriem pe bancnotele noastre «In God we trust»: trebuie s-o dovedim, sau dacă nu, să ştergem aceste cuvinte... America nu e un Prometeu moral, iar noi sîntem o naţiune secularizată, preocupată doar de cîştigarea banilor... Sîntem o societate spiritual bolnavă şi moral aplatizată. Voi [ziarul] nu-l înţelegeţi pe Soljeniţîn pentru că privirea lui merge la rădăcina lucrurilor... E o greşeală să nu-l ascultăm. Se străduieşte să le insufle energie cetăţenilor din ţara sa adoptivă... Nici o ţară sănătoasă n-ar accepta criminalitatea şi narcomania noastră, pornografia, sexualitatea în centrul conversaţiilor şi copiii prea răsfăţaţi. Semănăm cu Sodoma şi Gomora... Lăsată de capul ei, libertatea riscă să ducă la haos. Tot ce a spus el este adevărat, de la laşitatea noastră şi pînă la muzica noastră insuportabilă... O societate care permite dezvoltarea tehnologiei într-un vid moral şi etic seamănă cu un om grav bolnav care este menţinut în viaţă cu ajutorul plămînilor şi al rinichilor artificiali... Discursul său strălucit şi îndrăzneţ a pătruns ca o sabie cu două tăişuri în carnea moale a Americii! Poporul american îl va susţine pe Soljeniţîn... Washinton Post n-are decît să-şi bată joc de accentul lui rusesc, dar nu-i poate nega statura universală... Să ne dovedim recunoştinţa înainte de a fi prea tîrziu... Discursul lui ar trebui întipărit cu fierul roşu în inima Americii. Dar, în loc să-l adoptăm, l-am executat... Stilul searbăd al presei libere dovedeşte că Soljeniţîn are dreptate. Ziariştii sînt nişte nemernici influenţi... Ziarele învrăjbesc naţiunea noastră... Presa poate fi oare pluralistă, dacă se află în mîinile unui mic număr de afacerişti?”

Astfel se deschidea treptat în faţa ochilor mei o altă Americă – cea a rădăcinilor, a profunzimilor, ţara sănătoasă pe care o presimţisem atunci cînd mi-am construit discursul şi căreia, de fapt, mă adresasem. Şi vedeam sclipind speranţa unei posibile înfrăţiri cu această Americă a rădăcinilor, speranţa de a reuşi să îi lansez un semnal de alarmă, prin intermediul experienţei noastre, şi chiar de a o face să-şi schimbe drumul. Dar de cîţi ani aş avea nevoie pentru aşa ceva? şi de cîtă putere? (...)

Discursul de la Harvard a stîrnit un ecou foarte puternic şi mult mai prelung decît aş fi putut prevedea.

traducere şi prezentare de

Laszlo Alexandru

Agentul KGB „Drozdov” contra lui Alexandr Soljeniţin

2009-05-28T01:26:00.002+03:00

Acum, la scurt timp după trecerea la cele veşnice a scriitorului Alexandr Soljeniţin, găsesc în arhiva mea notiţe mai vechi despre atitudinea Patriarhului Alexei faţă de acest scriitor. Consider necesar să le aduc în atenţia tuturor celor interesaţi. Aşadar, actualul Patriarh al Moscovei, Alexei al II-lea, fost Mitropolit de Tallinn şi Estonia scria la 17 febriarie 1974: „Măsura aplicată faţă de A. Soljeniţin de către Prezidiul Sovietului Suprem al URSS de lipsire a acestuia de cetăţenia URSS este absolut corectă şi chiar umană şi răspunde pe deplin voinţei întregului nostru popor, fapt dovedit şi de reacţia cetăţenilor sovietici faţă de hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem. Oamenii Bisericii aprobă pe deplin această decizie şi consideră că faţă de A. Soljeniţin şi alţii alde el pot fi aplicate cuvintele apostolului Ioan Teologul: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri” (1. Ioan 2,19) (…) Numele lui şi cele scrise de el sunt folosite, mai cu seamă de către neprietenii noştri politici şi bisericeşti pentru aţâţatea urii şi duşmăniei împotriva Patriei şi Bisericii noastre, pentru a împiedica o relaxare a situaţiei internaţionale tensionate şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate între statele Răsăritului şi Occidentului” Iar ceva mai la vale: „A. Soljeniţin nu este în drept să dea aprecieri Bisericii Ortodoxe Ruse, întrucât, întâi de toate, trebuie să remarcăm o impresionantă necunoaştere a chestiunilor bisericeşti de către acest om care a hotărât să demaşte şi să dea lecţii ierarhiei bisericeşti”. Iată aceste cuvinte şi în original: „Мера, примененная к А. Солженицыну Президиумом Верховного Совета СССР о лишении его гражданства СССР, является вполне правильной и даже гуманной и отвечает воле всего нашего народа, о чем свидетельствует реакция советских людей на решение Президиума Верховного Совета. Церковные люди полностью одобряют это решение и считают, что к А. Солженицыну и ему подобным применимы слова ап. Иоанна Богослова: „Они вышли от нас, но не были наши” (1 Ин. 2,19). <…> Его имя и написанное им используется, особенно нашими политическими и церковными недругами, для разжигания ненависти и вражды против нашей Родины и Церкви, чтобы помешать разрядке международной напряженности и развитию добрососедских отношений между государствами Востока и Запада”. „А. Солженицын не вправе выступать с оценкой деятельности Русской Православной Церкви, ибо, прежде всего, следует отметить поразительную неосведомленность в религиозных вопросах человека, который решился обличать и поучать церковную иерархию”.

Este bine să reţinem că aceste cuvinte aparţin agentului KGB „Drozdov”, tot el Patriarhul Moscovei Alexei al II-lea Ridiger. Am văzut că unul dintre călugării români de sub ascultare rusească a reacţionat pătimaş la publicarea pe acest blog a unor materiale despre racolarea Patriarhului Alexei de către KGB în febuarie 1958. Amintesc aici că facsimilul documentului secret despre această racolare a fost publicat în premieră la 18 martie 1996 în numărul 641 al publicaţiei estoniene „Postimees”. Ulterior Arhiva de Stat a Estoniei a confirmat originalitatea documentului. O altă publicaţie care a abordat acest subiect şi a reprodus în facsimil acel document este publicaţia britanică „The Guardian” din 12 februarie 1999. Şi Comisia specială a Sovietului Suprem de la Moscova a confirmat originalitatea documentului.

Patriarhul Alexei al II-lea nu este însă singurul agent KGB din conducerea Patriarhiei Moscovei. Iată o listă nici pe departe completă, dar confirmată documentar, a agenţilor KGB/FSB în sutane:

1. Agentul KGB „Mihailov” – Mitropolitul Kirill Gundeaev de Smolensk şi Kaliningrad
2. Agentul KGB „Pavel” – Mitropolitul Metodie de Voronej
3. Agentul KGB „Ostrovski” – Mitropolitul Filaret al Minsckului
4. Agentul KGB „Sveatoslav” – Mitropolitul Nicodom Rotov
5. Agentul KGB „Abbat” – Mitropolitul Pitirim de Volokolamsk şi Iurievsk
6. Agentul KGB „Adamant” – Mitropolitul Iuvenalie Poiarkov de Kolomensk şi Krutiţk
7. Agentul KGB „Topaz” – Mitropolitul Klement de Kaluga
8. Agentul KGB cu tocmai 7 nume conspirative – „Restavrator”, „Grigoriev”, „Esaulenko”, „Kuzneţov”, „Nesterovici”, „Ognev” şi „Potiomkin” – Arhiepiscopul Hrizostom de Vilnius.

Multă lume vorbeşte şi de un agent KGB cu numele conspiartiv „Bucovineanul”, care apraţine unui ierarh de etnie română trimis de Moscova pe meleagurile noastre. Şi când te gandeşti că tocmai aceştia sunt oamenii care luptă cu atâta înverşunare împotriva Mitropoliei Basarabiei, contestând dreptul credincioşilor noştri de a reveni la sânul Bisericii Mame, Patriarhia Română… Stai şi te întrebi, crucindu-te, cum poate fi cineva slijitor al Domnului şi în acelaşi timp omul şi unealta odiosul KGB?.. E o întrebare legitimă. Pentru că „nimeni nu poate fi slugă la doi stăpâni”. În încheiere precizez că Arhiepiscopul Hrizostom de Vilnius este singura faţă bisericească din Patriarhia Moscovei care şi-a făcut mea culpa, între Hristos şi FSB alegând să rămână de partea Mântuitorului. Cred că a venit timpul să le cerem organelor abilitate ale statului să facă publice şi listele agenţilor KGB infiltraţi în sânul majorităţii cultelor religioase din Republica Moldova.

Aleksandr Soljenitan face valuri dupa 30 ani cu "Arhipelagul Gulag"

2009-04-23T03:11:00.000+03:00

Acum trezeci de ani (16 aprilie 1975), ne spune Josep Ramoneda, in ziarul El Pais, Bernard Pivot a primit in faimosul sau program cultural de televiziune Apostrophe pe Aleksandr Soljenitan. Era intovarasit de Pierre Daix, Jean D'Ormesson si Jean Daniel. Apoi urmase o lunga polemica, in cursul careia Raymond Aron scrise: "Daca Soljenitan supara, daca ne oripileaza este pentru ca ataca punctul sensibil al intelectualilor occidentali: punctul minciunii. Daca recunoasteti marele Gulag, de ce virtuoasa dumneavoastra indignare tine seama doar de micile gulaguri? Lagarele de concentrare sunt lagare, fie ele cenusii sau rosii". Aleksandr Soljenitan castigase, in 1970, Premiul Nobel, in contextul iritarii puterii brejneviene. In anul 1973 incepuse sa publice in Occident Arhipelagul Gulag, o opera imensa, in trei parti, despre lagarele de concentrare din Uniunea Sovietica, pe care o scria clandestin inca din 1958. In 1974, Soljenitan a fost expulzat din Uniunea Sovietica. In Franta, Editura Seuil a publicat cartea intr-un moment oportun: in mahmureala din mai '68, atmosfera de critica fata de Uniunea Sovietica pe care revolutia aceasta a aparat-o favorizase ca disidenti din Est sa fie protagonistii in mediile franceze. Siniavski, Daniel, Pliuci sau Saharov erau nume cunoscute in lumea culturala. Dar erau si anii programului comun al stangilor, si Mitterrand si oamenii sai, aliati cu Partidul Comunist Francez, nu aveau nici un interes sa nelinisteasca Moscova. Ceva mai mult, in spiritul distensiunii, propriu acestei faze a razboiului rece, nici Washingtonul nu avea un interes oarecare in a molesta Kremlinul. Aron povesteste, in memoriile sale, ca Kissinger l-a descurajat pe presedintele Gerald Ford sa-l primeasca pe Soljenitan, pentru a mentine relatiile bune cu URSS. Dezbaterea a oferit in Franta doua carti importante: La cuisiniere et le mangeur d'hommes, de Andre Gluksmann, si Un homme en trop, de Claude Lefort. Cartea lui Gluksmann a marcat un punct de reflexie decisiv: ruptura extremei stangi intelectuale cu marxism-leninismul si asumarea criticii totalitarismului. Claude Lefort mentinuse totdeauna privirea critica despre ce s-a intamplat in URSS. De aceea scrie ca Arhipelagul Gulag era o carte pe care "putini o asteptam inca de mult timp". O carte care obliga sa te intrebi de ce "teama de adevar a fost cultivata cu atata incapatanare". Soljenitan nara ceva ce se cunostea, cu toate ca imensa majoritate a intelectualitatii de stanga va privi in alta parte, cu ochii fixati spre imperialismul american: si anume realitatea sistemului concentrationar sovietic. Dar o facea cu talentul unui mare scriitor, care aduce o marturie bazata pe experienta individuala, cu un limbaj precis si miscator, nu lipsit de ironie. Caracterul conservator si ursuz al lui Soljenitan, dragostea lui pentru vechea Rusie si religiozitatea sa si anacronismul utopic al propunerilor sale i-au intunecat figura. Opera lui insa a fost decisiva pentru a rupe valul care impiedica o buna parte a stangii europene sa vada si sa recunoasca ceea ce se intamplase in marea patrie socialista. Constructia arhipelagului, viata in interiorul lui si conditiile morale ale existentei deportatului sunt temele din Campuri de munca si exterminare si Sufletul si sarma ghimpata, cele doua parti ale cartii. Locuitorii natiunii sek - asa cum erau denumiti deportatii la munca fortata - "mor la fel ca toata lumea", scrie, "numai ca in mai mare cantitate si inainte de timp. Si ritul inmormantarii este sumbru, nefericit si crud". Fara curajul de a sintetiza opt sute de pagini - ne spune Josep Ramoneda - imi permit sa semnalez cateva idei de baza ale lui Soljenitan: Gulagul nu este o inventie a lui Stalin, inca de la inceputul revolutiei bolsevice se impun muncile fortate. Lagarele de concentrare au un rol central in sistem: nu sunt o forma de represiune exceptionala, sunt normale si se afla in insasi logica comunismului sovietic. Modernitatea lagarelor este derivata de legitimarea lor prin intermediul ideologiei. Sensul central al existentei sclavajului si arhipelagului Gulag este acelasi: o organizatie sociala de exploatare fortata si implacabila a muncii gratuite a milioanelor de sclavi, fara vreun beneficiu pentru ei. Pierre Hassner spune ca marele adevar intalnit la Soljenitan, dupa Simone Weil si Hannah Arendt, este "solidaritatea intima a violentei si amagirii". De aici, ideea Gulagului ca masina de degradare morala care nu-i salva nici macar pe propriii deportati. Arhipelagul Gulag nu este o relatare de istorii exemplare, este descrierea minutioasa a zonelor interzise ale unui sistem care a dominat intr-o jumatate a lumii. Sfarsesc cu Lefort: importanta acestei carti este ca, fara a pretinde sa faca teorie, "interpeleaza secolul si tulbura intregul edificiu al reprezentarilor sale, deschizandu-ne ochii despre marea fisura a lumii moderne".

Ezra Alhasid

Soljeniţîn în presa internaţională. Disidenţă, anticomunism, anticapitalism

2009-04-05T17:18:00.000+03:00

Ivan Denisovici în vremea lui

În ediţia din 6 august 2008, The Times Litterary Supplement republică recenzia pe care a primit-o O zi din viaţa lui Ivan Denisovici cu ocazia apariţiei ei. Pe 4 ianuarie 1963, recenzentul, Nicholas Bethell, remarca natura descriptiv-simplă a scrierii lui Soljeniţîn. Obişnuiţi, astăzi, cu nenumărate exemple de literatură concentraţionară, pe noi nu ne mai miră aspectele asupra cărora se opreşte Bethell. În acelaşi timp, remarcăm că articolul lui Bethell se concentrează, pe de-o parte, asupra nuvelei lui Soljeniţîn, iar pe de altă parte, asupra unui text al lui Viktor Nekrasov, nişte impresii de călătorie din Italia. Doi disidenţi.

Soljeniţîn şi condiţia intelectualului

Articolul din The Economist (ediţia 9-15 august 2008) dedicat lui Soljeniţîn este departe de a fi un simplu necrolog. Porneşte de la afirmaţia, negru pe alb, că „Soljeniţîn a făcut tot ceea ce putea face un artist pentru a dărîma sistemul sovietic, o monstruozitate care a distrus milioane de vieţi“. Dar, în continuare, întrebarea care apare este următoarea: who today speaks truth to power? „Cine rosteşte astăzi adevărul în faţa puterii – nu doar în ţări autoritare sau parţial libere, precum Rusia şi China, ci şi în Vest?“. Urmaşii lui Soljeniţîn nu s-au ridicat la înălţimea sa, din diferite motive: în Rusia, spre exemplu, frica este în continuare cea care îi face pe intelectualii ruşi să tacă (se face referire la asasinarea, în 2006, a jurnalistei Anna Politkovskaia). Dar, concomitent, precum Soljeniţîn, există intelectuali care admiră în mod genuin felul în care Vladimir Putin aduce la viaţă o nouă Rusie, puternică şi amintind de gloria cea de odinioară.

Articolul aduce în discuţie, în chip sintetic, situaţia din trei sisteme: cel rusesc, cel chinez şi cel occidental, cu vagi trimiteri şi către alte complexe culturale (cum ar fi cel islamic). Diferenţa este rezumată de faimoasa frază a lui De Gaulle, cu privire la posibila arestare a lui Jean-Paul Sartre, în vremea evenimentelor din turbulentul an 1968: „Nu-l poţi aresta pe Voltaire.“ Astăzi, existenţa lipsită de griji a intelectualului (de cele mai multe ori, scriitor şi universitar) se datorează, în mare parte, statelor însele, care finanţează universităţi şi, implicit, le plătesc salariile celor care le sancţionează din răsputeri. E şi acesta un mod de a aplana o posibilă situaţie conflictuală: creează un paradox şi nu-ţi lăsa criticii să iasă din el! Cu totul alta era situaţia în Uniunea Sovietică a lui Soljeniţîn.

Viaţa şi lumea lui Soljeniţîn

New York Times, pe 4 august 2008, prezintă o imagine echilibrată a personajului Soljeniţîn, într-un tablou cronologic al vieţii acestuia. „Uriaşul literar care i-a sfidat pe sovietici“, Soljeniţîn s-a remarcat şi printr-o apreciere exagerată a autoritarismului, printr-o critică acerbă îndreptată împotriva societăţii capitaliste de consum, exprimată însă în numele unor valori mai degrabă patriarhale şi non-moderne. Autorul nuvelei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (descrisă de diplomatul american, specialist în probleme ruseşti, George Kennan, drept „cea mai mare şi mai puternică culpabilizare a unui regim politic care a fost vreodată exprimată în timpurile moderne“) a fost, poate, unul dintre cei care au contribuit, prin forţa scrisului, la căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar, în acelaşi timp, admiraţia tîrzie pentru Putin şi pentru modul în care acesta redă mîndria Rusiei dă seamă de faptul că lumea lui Soljeniţîn îşi are, şi ea, umbrele ei. Una peste alta, necrologul semnat de Michael T. Kaufman şi dedicat premiantului Nobel din anul 1970 este excelent pentru o trecere în revistă a vieţii şi operei lui Soljeniţîn.

Reinventarea distopiei

Săptămînalele franceze par a dedica mai mult spaţiu personalităţii lui Soljeniţîn, „cel care a făcut Istorie“ (Le Nouvel Observateur, 7-13 august 2008). Grupajul de articole dedicate scriitorului rus, coordonat de Jean Daniel, pune la dispoziţia cititorilor un portret din care răzbate un sentiment netăinuit de admiraţie faţă de un scriitor cu care intelectualitatea franceză a întreţinut, necesarmente, o relaţie ambiguă. Citim în exclusivitate, în revista franceză, extrase dintr-o carte în curs de apariţie, semnată Daniel J. Mahoney şi dedicată personalităţii şi gîndirii soljeniţiene. Selecţia se concentrează asupra relaţiei scriitorului rus cu Rusia lui Putin: pe de-o parte, admiraţie datorată faptului că noul preşedinte rus (actual prim-ministru) redă ruşilor obişnuiţi încrederea în viitorul naţiunii lor şi se opune cleptocraţiei/oligarhiei, pe de altă parte însă, opoziţie faţă de ispita „normalizării” trecutului sovietic, privit de mulţi din anturajul lui Putin ca o continuare a tradiţiei naţionale ruse. În plus, se punctează poziţia lui Soljeniţîn faţă de atacul NATO asupra Serbiei: acesta a privit evenimentele din 1999 drept o „pervertire crudă a principiilor umanitare“. În acelaşi timp însă, a considerat intervenţia rusească în Cecenia, care a avut loc în acelaşi an, drept unica soluţie în faţa atacurilor rebelilor musulmani în Dagestan. Mahoney nu vede însă aceste luări de poziţie drept dovada unui naţionalism exacerbat, ca mulţi alţi comentatori şi analişti, el afirmînd că Soljeniţîn este adeptul principiului „autolimitării“. O privire mai atentă asupra acestui principiu/concept vom găsi probabil în volum, ediţia franceză fiind disponibilă în librării (în cele franceze, desigur...) începînd cu 20 august.

Într-un miniinterviu acordat revistei Nouvel Observateur, Nikita Struve, traducător şi prieten al scriitorului, afirmă că „moartea nu-l înspăimînta“ pe Soljeniţîn, iar Dominique Fernandez afirmă că există mari diferenţe între capodoperele ruse şi unele dintre operele scrise în exil (tot în rusă). Ideea principală este însă următoarea: „Dincolo de lecţia de curaj civic pe care o putem extrage din cazul Soljeniţîn, trebuie să-i oferim un loc printre marii clasici ruşi, în primul rînd Tolstoi şi Dostoievski, pentru care literatura, departe de a se limita la domeniul privat al emoţiilor individuale, nu are legitimitate decît dacă ia în calcul întreaga istorie a unei epoci şi a unei societăţi“.

De asemenea, citim în acelaşi număr din Nouvel Observateur pasaje din analiza realizată în 1974 de Claude Roy, cu ocazia apariţiei Arhipelagului Gulag. O utopie „reinventată“ prin scris, sugerează Claude Roy. O distopie redată şi reinventată totodată, prin scris, aş spune eu. De recitit şi interviul acordat de Soljeniţîn în 1979.

Uriaş al literaturii, cu aplecare spre autoritarism

L’Express merge în aceeaşi direcţie ca şi Nouvel Observateur, marcînd importanţa fundamentală a lui Soljeniţîn pentru literatura şi pentru istoria rusă. Articolul semnat Sylvaine Pasquier, „Mort d’un géant“ (Moartea unui uriaş), face referire la un alt faimos disident rus, şi el premiant Nobel (pentru Pace, însă), Saharov, care, încă de la începuturile carierei lui Soljeniţîn, observa derivele acestuia către un naţionalism exagerat, către izolaţionism şi către exaltarea formelor de viaţă patriarhale. De asemenea, este citat istoricul Moshe Lewin, care observa şi el ataşamentul intelectual al lui Soljeniţîn faţă de autoritarism. În plus, sînt amintite acuzele de antisemitism care au apărut odată cu publicarea opului Două secole împreună (două volume, în româneşte la Editura Univers, 2004) despre convieţuirea dintre ruşi şi evrei, din 1795 încoace.

Interviul cu Nikita Struve (de ceva mai mari dimensiuni, de această dată) punctează, la rîndul său, capacitatea enormă de muncă a lui Soljeniţîn şi energia teribilă degajată din scrierile sale.

Soljeniţîn în presa germană

Presa germană răsfoită (Die Welt, Die Zeit, taz) nu oferă perspective neapărat inedite în raport cu cele amintite deja din cotidienele şi revistele de limbă engleză, respectiv franceză. Jens Hartmann (Die Welt, 4 august 2008) semnalează, la rîndul lui, dimensiunea utopică a gîndirii soljeniţiene, făcînd referire la visul autoritar-patriarhal, amintind de o veche Rusie idealizată, cu marcate accente ortodoxiste. Concluzia (rostită însă încă dintru început): „Soljeniţîn nu a devenit niciodată o autoritate morală precum Andrei Saharov.“

Johannes Vorwinkel (Die Zeit, ediţia on-line, 5 august 2008) se avîntă să-l numească pe Soljeniţîn „întruchiparea destinului rusesc”. Prea mult spus totuşi, iar articolului i-ar mai prinde bine nişte nuanţări. David Hugendick, cu o zi înainte, amintise de primirea făcută lui Soljeniţîn în 1994, la întoarcerea în Rusia natală, cînd unii îl priveau ca fiind cel mai bun candidat la preşedinţie. Tendinţele patriarhal-autoritare sînt pomenite, dar cu mai puţină vînă.

În taz, ziar tradiţionalmente de stînga, Christian Semler menţionează: „Soljeniţîn s-a dovedit a fi un «patriot» conservator, creştin, rus, care refuza civilizaţia occidentală, percepînd-o drept mesager al depravării şi al decăderii valorilor. Dar adevărul despre Gulag nu poate fi tăgăduit prin referinţa la poziţionarea reacţionară a autorului“. În loc de concluzie. (Cristian Cercel)

Sursa

Crema Soljeniţîn

2009-04-05T17:14:00.000+03:00

Surprinzător (sau poate nu), Gabriel Liiceanu îşi descrie, în recenta sa carte Scrisori către fiul meu, o zi obişnuită, pornind de la volumul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljeniţîn. Punerea în paralel a vieţii deţinutului Ivan Denisovici (aflat în cel mai crunt Gulag) cu viaţa lui Gabriel Liiceanu (din anii 2000) ni se par cele mai şocante pagini din volumul tipărit de Editura Humanitas (o operaţie de inimă a autorului, făcută în America, după numeroase crize de tahicardie, devine prilej de scriere a unor scrisori către „fiul meu“).

Prin urmare, avem, pe de o parte, un deţinut aflat în închisorile comuniste sovietice, pe de altă parte, un om liber, care trăieşte într-o Românie a tranziţiei (dar, totuşi, liberă). Soljeniţîn conchide: „Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită“, raportîndu-se la ziua deţinutului Ivan Denisovici. Omul liber Gabriel Liiceanu ajunge la aceeaşi concluzie, repetînd afirmaţia lui Soljeniţîn. Să compari propria ta viaţă cu viaţa unui deţinut ni se pare un sacrilegiu pentru memoria lui Soljeniţîn. Gabriel Liiceanu, scriitorul atît de atent la nuanţe, se pune pe acelaşi plan cu Soljeniţîn şi cu Ivan Denisovici. E ceva inadecvat, ceva care duce în derizoriu anticomunismul lui Soljeniţîn, e o caricaturizare a unei zile generice.

Comparaţie hazardată

Prin ce se pot compara cele două zile generice? Nu avem nimic împotrivă ca scriitorul Gabriel Liiceanu să facă elogiul lucrurilor mici şi a „micilor plăceri“. Dar pot sta aceste mici plăceri pe acelaşi plan cu „micile plăceri“ ale lui Soljeniţîn? Nu e destul de precar moraliceşte (şi hazardat) să forţezi această apropiere? Gabriel Liiceanu vorbeşte, pe trei pagini, despre fumat, despre plăcerea gestului aprinderii unei ţigări, dar şi despre „sila de mine“ care îl cuprinde pe autor după fiecare ţigară (în condiţiile în care ţigările erau un privilegiu în Gulag, a vorbi despre fumatul în libertate este o chestiune care poate răni sensibilităţile celor care, trecuţi prin Gulag, tînjeau după o ţigară). Mai departe, Gabriel Liiceanu ne prezintă ritualul duşului zilnic. Dar, şi în acel fragment, plăcerea trebuie încărcată livresc, Gabriel Liiceanu nu face un simplu duş, nu merge la toaletă, ci este încărcat de lectura capitolului „Ablaţiunile lui Don Rigoberto“, din romanul Elogiu mamei vitrege de Vargas Llosa. Şi continuă, adresîndu-se fiului său: „Îţi mărturisesc că, la rîndu-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate, şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întîi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) –, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bulgari, în sfîrşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“ (n-avem nimic împotriva utilizării cremelor şi a parfumurilor, igiena e condiţie a civilizaţiei şi, de ce nu?, a modernităţii, dar, încă o dată, ne întrebăm de ce trebuia pornit în această descriere a zilei cu referinţa Soljeniţîn).

Prin ce se compară un om care face 15 minute de gantere şi de exerciţii de abdomen, care bea ceai sencha secura sau suc de portocale amestecat cu suc de grep, cu situaţia lui Ivan Denisovici? Descrierea aceasta (la care se adaugă ceva la care Denisovici n-ar fi îndrăznit să gîndească în închisoare – scrisul –, Liiceanu asemănîndu-se unui pianist care, „înainte de a ataca primele note ale concertului, îşi frămîntă o clipă mîinile sub pian“) are un iz blasfematoriu. Ne întrebăm cum poate Gabriel Liiceanu, un tenace luptător anticomunist şi un moralist dihotomic, să amestece în asemenea grad planurile, între o istorie tumefiată, unde individul găseşte plăceri pentru a compensa presiunea devastatoare a închisorii (simpla privire a cerului, cum zicea Barbu Brezianu, despre zilele petrecute la Canal), şi istoria personală, neîngrădită de nimic. Chiar nu vi se pare un semn de pierdere a reperelor şi al unei tulburări vanitoase (e ca şi cum ai folosi „Crema Soljeniţîn“ ca să-ţi acoperi, sau să-ţi exhibi, micile ulceraţii egocentrice) acest fragment din Scrisori către fiul meu: „Şi ziua poate continua aşa, mişcîndu-se între pagini scrise, pauze culinare (o salată de ruccola cu ulei de măsline şi oţet de mere, presărată cu feliuţe de jambon de Parma şi bucăţele de Grana Padano), citate căutate cu înfrigurare în cărţile bibliotecii mele, cîteva ture cu bicicleta pe străduţele necirculate ale cartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altă cafea, bîrfitul la telefon al prietenilor mai puţin apropiaţi cu prietenii apropiaţi, în sfîrşit, cartea de seară din pat, cu carneţelul de note alături şi, apoi, alunecarea în somn... După o asemenea zi, pot spune şi eu, din Gulagul vieţii mele, ca Soljeniţîn despre ziua deţinutului Ivan Denisovici: «Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită»“.

N-am fi insistat atît de mult asupra acestui capitol dacă întreaga carte ar fi compensat, cumva, acea dezamăgire a lecturii, rezultată din paralela nesusţinută (nici estetic, nici moral, nici existenţial) dintre Soljeniţîn şi Liiceanu.

Unde e mărturisirea?

Din păcate, Scrisori către fiul meu are numeroase pagini plicticoase (ajungem repede la saţietate, aflînd, din nou, ce delicii culinare are Gabriel Liiceanu, cum găteşte şi cum se prepară jambalaya; mi se pare forţată, aparţinînd registrului vulgarizator, calea eliberării de angoase, „spaime fără chip“, prin... gătit!), multe repetitive (despre pocelile numelor cărţilor scrise de Gabriel Liiceanu şi de Andrei Pleşu am mai citit, i-am mai ascultat vorbind), multe obosite (descrierea Americii nu cred că depăşeşte nivelul unui ghid turistic bine pregătit). Nici măcar reproducerea paginilor de „jurnal“ din jurul anului 1963 – pe care tînărul Liiceanu i le trimisese lui Constantin Noica în 1967, provocînd o scrisoare entuziastă a filozofului, care promitea să-l însoţească dacă va accepta „o blîndă constrîngere“ – nu ţine de o confesiune autentică, sînt mai degrabă pagini „parazitare“ într-o mărturisire pe care o tot aşteptăm pe parcursul cărţii. Pentru că, de fapt, aici este marea problemă a volumului Scrisori către fiul meu. Prezentat, pe pagina a II-a a cărţii, drept „unul dintre cei mai importanţi autori de «literatură personală» din România de azi“, Gabriel Liiceanu îşi ratează, de fapt, mărturisirea. Avem, pe tot parcursul cărţii, strania senzaţie că nimic nu e spus pînă la capăt, că sînt multe lucruri învăluite, că autorul evită să se confeseze, că ne plasează, ca cititori, într-o zonă ubicuă a aşteptării, dar aşteptarea este, cumva, în van. Autorul vrea să ne ofere cîte ceva din toate (am avut impresia că există o clară ruptură între pasajele „filozofice“ şi cele despre fapte reale; primele par puse în carte mai degrabă ca un semn de erudiţie decît ca o nevoie firească de mărturisire).

Gabriel Liiceanu nu vrea (nu poate? infirmitate de scriitor?) să vorbească, pînă la capăt, nici despre moarte, nici despre căsătorie, nici despre relaţia tată–fiu. Ar fi putut fi o confesiune zguduitoare, dacă autorul ar fi renunţat la tonul „profesoral“. Tocmai acest ton alungă şi nivelează confesiunea. Gabriel Liiceanu nu îi scrie, de fapt, fiului său, ci aruncă ocheade cititorilor.

Cînd fiul său devine personaj

Altfel, cele mai bune pagini, după părerea mea, din Scrisori către fiul meu, sînt tocmai acelea în care fiul său devine o persoană de carne, sînge, nervi şi dragoste emotivă împărtăşită, cu sfială, tatălui, cînd nu e doar o iluzie de hîrtie. Cînd fiul său e personaj şi nu doar pretext livresc, paginile încep să ne atragă. Emoţionante sînt rîndurile despre întîlnirea dintre fiu şi tată, într-o noapte de Crăciun, cînd fiul vine să doarmă pe salteaua aşezată în living, împreună cu tatăl pe care îl credea cuprins de somn („Ce să se întîmple, mai am de stat doar o zi cu tine şi pe urmă, iarăşi, cine ştie cîtă vreme n-am să te mai văd...“, îi spune fiul). Pline de tensiune şi de emoţie sînt paginile în care Gabriel Liiceanu se află înaintea operaţiei pe inimă, în America, atunci cînd primeşte un telefon, în seara de dinaintea intervenţiei chirurgicale, de la fiul său care îi spune „Tata, tata, auzi, să nu-mi faci vreun banc prost“. (De fapt, deşi fiului îi sînt amintite doar cîteva replici, acestea au darul de a crea tocmai ecoul confesiunii, prin existenţa celuilalt ca persoană reactivă; paradoxal, ecoul devine mai puternic decît confesiunea însăşi.) Minunate sînt şi paginile în care Gabriel Liiceanu îşi evocă mama, cînd scrie despre adunatul lemnelor şi al cărbunilor în casa din cartierul Cotroceni sau cînd aminteşte cum a fost sancţionat nemeritat la un concurs la radio, pe vremea cînd era liceean (şi în aceste pasaje, de cîte ori Gabriel Liiceanu citează din cei apropiaţi, renunţînd cumva la privirea întoarsă doar asupra sa, paginile capătă consistenţă; mama îi va spune o vorbă memorabilă, atunci cînd copilul Gabriel se înfricoşează în faţa mormanului de lemne ce trebuia adunat: „Hai, Gabriel, apucă-te de treabă. Ai să vezi: ochii te sperie, mîinile te scapă“). „Splendoarea iubirii materne – şi maică-mea m-a făcut s-o simt din plin – vine din faptul că ea este necondiţionată, absolvită de orice aluzie contractuală. Cineva îşi pune în joc toată rezerva de afecţiune a fiinţei sale fără ca pentru asta să pretindă replica pe loc sau să aştepte, în genere, ceva. Ea este o dăruire pură, lipsită de gîndul oricărei răsplăţi.“

Profesorul de sexualitate

Există cîteva pasaje, fragmente, chiar un capitol, în care Gabriel Liiceanu vorbeşte despre iubire, căsătorie, întîlniri amoroase. Din nou, Gabriel Liiceanu devine doct, profesoral, înţepat, musteşte de citate, tratează relaţiile de cuplu ca în revistele de popularizare a psihologiei, ca să ne spună un lucru foarte simplu: uneori, e preferabilă singurătatea, alteori, cînd doi oameni nu se pot înţelege şi nu pot rămîne împreună, e preferabil divorţul. Chiar poate fi teoretizată dragostea, aşa cum face Gabriel Liiceanu, tocmai într-o carte care face parte, nu-i aşa?, din „literatura personală“? Gabriel Liiceanu ne spune, cu preţiozitate, cu emfază, nu doar că „iubirea-i oarbă“, ci şi că „nici o morală a lumii şi nici raţiunea nu a putut amuţi în om fondul primar de pulsiuni, ceea ce Platon a numit, atît de frumos, «calul negru» din noi“. Capitolul acesta, despre sexualitate, pofte, neînfrînare, reproşuri şi dezastre în cuplu, nu e, de fapt, o confesiune. Ar fi mers perfect ca un studiu de sine stătător, ca o prelecţiune, ca o conferinţă în faţa unui auditoriu compus din adolescenţi îndrăgostiţi. Acel capitol al cărţii pare o concesie făcută comercialului, cam aşa l-am perceput: eu, Gabriel Liiceanu, pot fi şi profesorul vostru de sexualitate, ascultaţi un pic. Nu sînt prea multe deosebiri între aceste rînduri şi cele publicate de Bebe Mihăiescu, zis şi Bebe Sexologu’: „Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.

Aşa cum spuneam, volumul Scrisori către fiul meu e prea puţin ca să fie considerat o confesiune. Gabriel Liiceanu nu se poate elibera pe deplin, chiar dacă la lansarea de la Gaudeamus a spus că s-a simţit „mai liniştit“ după ce a terminat această carte.

Într-o pagină publicitară din revista Idei în dialog se spune: „Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gînduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă“. Mă tot întreb unde e „vulnerabilitatea“ lui Gabriel Liiceanu? Poate că „vulnerabilitatea“ se referă la stilul confensiunii, şi mult mai puţin la fond.

Ovidiu Şimonca

Moartea lui Alexandr Soljenitin

2009-04-04T10:37:00.000+03:00

Un nume care a marcat secolul XX dispare in aceste zile de vara fierbinte, la propriu si la figurat, cand ar mai fi avut doar cateva luni sa implineasca, pe 11 decembrie, 90 de ani: Alexandr Soljenitin. Un scriitor care nu s-a lasat strivit de un sistem opresiv si a clamat mereu si mereu adevarul. Un scriitor care a suportat cu stoicism teribile incercari carcerale si a atras atentia lumii libere ca exista si nelibertate, si un regim bazat pe teroare si crima in masa. Un scriitor care s-a luptat nu doar cu regimul comunist sovietic, dar si cu propriile fantasme. Laureat al Premiului Nobel, dar laureat si al milioanelor de oameni care nu au avut puterea, curajul, rabdarea, tenacitatea si credinta sa infrunte Raul Absolut al sistemului politic sovietic: GULAG. Soljenitin a demascat natura criminala a comunismului. SoljeniTIn a arAtat neincrezatoarei intelinghentii occidentale ca dincolo de zidurile colorate ale propagandei utopiei comuniste este teroare, suferinta si moarte. Soljenitin a facut literatura din propriile framantari launtrice si din cele ale unei intregi societati. A marcat politica celei de-a doua jumatati a unui secol care a avut doua razboaie mondiale si tot atatea sisteme politice criminale: fascismul si comunismul. Unul a fost condamnat la Nurnberg, celalalt a scapat fara sa fie judecat. De justitia umana sau cea divina. De aceea rolul si importanta lui Alexandr Soljenitin in istoria ultimelor decenii ramane covarsitor. "O zi din viata lui Ivan Denisovici" a declansat un adevarat scandal: exista un scriitor care vorbea despre lucruri despre care nu se putea vorbi. Apoi a urmat restul. Care a dat peste cap istoria ce a urmat. Soljenitin poate fi pus langa Ronald Reagan si Papa Ioan Paul II-lea ca gropari ai comunismului. DacA la apariTie "Arhipelagul Gulag" a trezit constiinte si a ridicat valul minciunii oficiale, numerosele carti care au urmat l-au tinut pe Soljenitin in atentia lumii intregi. Dispare un om, ramane o idee: ca adevarul este mai presus de orice.

Decorarea post-mortem a lui Alexandr Soljenitin de catre presedintele Traian Basescu ni se pare cel putin inadecvata, ca sa nu spunem mai mult. "Ca bobul intre pietrele de moara", "Vitelul si stejarul" si "Rusia sub avalansa" - toate aparute la "Humanitas" - au ajuns sa se vanda in Romania la pret redus. Nu prea avem nevoie de el. Cu sau fara decoratii. Restul e tacere, asa cum se si cuvine la moartea unui mari constiinte.

Bedros Horasangian

"Dosarele" lui Soljenitin

2009-04-04T10:36:00.001+03:00

Ce ramane dupa un scriitor? Cateva carti, uneori doar una, "un nume inscris pe o carte", cateva randuri/pagini, intr-o enciclopedie sau o istorie a literaturii, un muzeu memorial care sa-i conserve cateva lucruri sau o placa pe un perete, care sa-i pomeneasca efemera existenta prin lume. Spunea pe undeva Cioran ca atunci cand a aflat ca nu stiu care piatra are o vechime de 100.000 de ani i s-a taiat cheful de a mai face ceva. Soljenitin este in viata, muncitor si neobosit, scoate carti si emite opinii, nu oboseste sa incrimineze nedreptatile istoriei sau slabiciunile si cedarile contemporanilor sai. O constiinta a epocii, un exponent de prim rang al unei prestigioase literaturi. Un mare scriitor rus din marea tagma a "marilor rusi", care au inzestrat literatura lumii cu pagini memorabile. Nu este vorba doar de simpla/mare literatura, ci si de o anume forta de implicare in destinul oamenilor si al societatii. Nu neaparat o "angajare" in pateticul sens camusian - stim bine unde au dus "angajamentele" de tot felul, ideologice, religioase sau politice - si nici o fandare prin gratioasa eschiva a "autonomiei esteticului", ci o proiectie profunda a tenebrelor sufletului omenesc. Individ sau colectiv. "Marii rusi", de la Puskin si Turgheniev, Dostoievski si Tolstoi, pana la Cehov, Bulgakov si Pasternak, "siberieni" - ca Suksin sau Astafiev - sau "exilati " precum inegalabila Nina Berberova si Vladimir Nabokov - au oferit lumii mult mai mult decat au facut-o utopiile revolutionare ale lui Lenin si Stalin, care au dat peste cap istoria ultimului secol. Drama comunismului sovietic si tragedia lumii careia i-au cazut victime milioane de oameni nu a fost nici pana azi corect si definitiv clasata. "Procesul comunismului" nu a avut loc, chiar daca in mare parte au fost si sunt cunoscute, demontate, analizate si corect evaluate, in teribile detalii si ingrozitoare amanunte, toate mecanismele terorii si crimelor unor regimuri de trista amintire. Cand Alexander Soljenitin publica in Occident al sau "Arhipelagul Gulag" socul este imens. Vor trebui sa treaca niste ani ca "vest"-ul, capitalist si democratic, sa perceapa ororile unui "est" totalitar si profund nedemocratic. Si opinia publica mondiala sa realizeze dimensiunile catastrofei: o utopie derapata in teroare si multiple crima. Binele nu se poate temeinici prin crima organizata. Atitudinea si consecventa unui simplu scriitor, forta lui de a nu ceda in fata Raului si Terorii au facut din Soljenitin un punct de reper pe harta istoriei europene. Guvernul sovietic a luat o masura extrema vizavi de "dusmanul poporului", cum era catalogat scriitorul rus: il face "pachet" si-l expulzeaza din URSS. Gata, am scapat de un ticalos! Autoritatile s--au inselat amarnic: lui Soljenitin nu i se va inchide nici gura, nici nu i se va mai putea interzice sa scrie: felul lui de a protesta impotriva ororilor comunismului sovietic. Sau de aiurea. Paginile memorialistice din "Ca bobul intre pietrele de moara" (Editura Humanitas, 2006) aduna in cele 400 de pagini toata experienta de viata a scriitorului de dupa expulzarea in vest. Laureatul Nobel, Heinrich Boll il preia pe laureatul Nobel Alexandr Soljenitin: incepe destramarea unui Imperiu. Alaturi de Nixon, Papa Ioan Paul II-lea si Gorbaciov, Soljenitin este dintre cei care vor schimba cursul istoriei comunismului. Si fata Europei. Un om care noteaza, cu infrigurarea si patetismul care-l caracterizeaza, tot ce traieste el intr-o "lume libera". Nimic nu mai este ca inainte. Si departe de a fi o lume perfecta - rusul se loveste de numeroase oprelisti, de la sicane administrativ-birocratice, si pana la mizerii lumesti legate de editori si aspectele materiale ale publicarii propriilor carti - este clar ca Soljenitin duce o viata noua. Dupa decenii de lipsuri si vexatiuni, dupa ani cumpliti de detentie si chinuri, Soljenitin se poate bucura si de calatorii, si de atentia si aprecierile lumii literare sau academice. Dar poate dormi si linistit ca nu trebuie sa-si ascunda sau arda manuscrisele de teama KGB-ului. Sunt multe-multe extraordinare povesti, unele tandre, altele oribile, in functie de protagonisti, in cele decupate de Soljenitin din propria biografie si experienta de viata. Sunt ani "mai altfel" decat a avut parte pana atunci. Poate sa-si faca proiecte, sa aiba grija de familie si cei dragi, sau sa gestioneze Fondul Rus, bani castigati de el de pe urma "Arhipelagului Gulag" care se duc sa ajute pe conationalii lui aflati inca in puscarii si familiile lor. Cartile lui Soljenitin sunt un cap de acuzare teribil la adresa sistemului (nu doar concentrationar) comunist. Tot la "Humanitas" au mai aparut si sunt disponibile "Vitelul si stejarul", alte doua masive volume memorialistice, cat si "Rusia sub avalansa", o incisiva radiografie, o meditatie critica asupra destinului Rusiei de dupa destramarea URSS. Bune pagini de analiza istorica si politica, chiar daca nu im-partasim intrutotul opiniile scriitorului. Nu stim daca publicul romanesc, strivit de greutatea celor cuprinse in dosarele ce sunt scoase la lumina in aceste saptamani, are rabdarea necesara sa parcurga inepuizabilul torent epic al lui Soljenitin, dar macar intre doua emisiuni TV si rasfoitul ziarelor si tot ar merita scurte/lungi incursiuni in trecutul lui. Care, din nefericire, este si al nostru.

Bedros Horasangian

Horia Roman Patapievici - Un drept între popoare

2009-04-04T10:27:00.001+03:00

Viaţa lui Aleksandr Soljeniţân a fost un dezastru: dictatură, război, lagăr, deportare, mizerie, cancer. Apoi s-a transformat într-un miracol. Printr-un miracol i s-a resorbit, fără tratament, cancerul. Printr-un miracol a reuşit să strângă date complete despre sistemul concentraţionar sovietic şi să scrie Arhipelagul Gulag (cartea care salvează de la moartea memoriei milioanele de necunoscuţi pe care regimul sovietic i-a condamnat la dispariţie, iar adulatorii săi occidentali, intelectualii de stânga, la uitare). Printr-un miracol, un om total lipsit de putere a putut deveni problema insolubilă a unui sistem politic care nu doar că poseda toată puterea, dar era şi total lipsit de scrupule. Numai printr-un miracol cineva căruia regimul îi interzisese totul a putut deveni vocea tuturor celor care nu puteau avea vreuna. Numai printr-un miracol un singur om a putut sta nevătămat şi triumfător împotriva celui mai criminal sistem al secolului trecut. Numai un miracol a putut face din dezastrul vieţii unui zek ruina sistemului care a inventat noţiunea de zek. Analiştii romani consemnau faptele importante fără să uite să menţioneze evenimentele miraculoase ori minunile naturale care le însoţeau, fie în semn de avertisment, fie de pedeapsă. Cum ar fi scris un analist roman despre soarta imperiului sovietic? Cu siguranţă, viaţa lui Aleksandr Soljeniţân ar fi fost evenimentul miraculos menţionat.

În termeni de teologie a istoriei, raportul dintre slăbiciunea vieţii lui Soljeniţân şi puterea nemăsurată a imperiului pe care l-a distrus evocă în mod irezistibil atât lupta lui David cu Goliat, cât şi cuvintele lui Hristos, „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“, pe care apostolul Pavel le-a prelungit prin două teoreme: una duhovnicească, „Când sunt slab, atunci sunt tare“, cealaltă teologică, „Dumnezeu şi-a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le distrugă pe cele tari“. Ridiculizat de „deştepţii“ lumii (intelectualii „progresişti“, care îl denunţau ca reacţionar), batjocorit de „înţelepţii“ lumii (specialiştii în ştiinţe politice, care îl considerau un naiv ignorant), ameninţat şi urgisit de puternicii lumii (conducătorii sovietici, care l-ar fi vrut mort), Soljeniţân i-a ridiculizat şi pe deştepţi, arătând că au minţit cu bună ştiinţă, şi pe înţelepţi, arătând că s-au înşelat, şi pe puternici, arătând că sunt slabi. Istoricilor care jură pe fapte şi cad în capcana cauzalităţii mecanice (triunghiul mecanic al forţelor) li se pot arăta faptele lui Soljeniţân ca o ilustrare matematică a puterii spiritului asupra materiei. Nimeni nu ar fi putut spune că e puternic, cât timp adversarii săi nu au făcut dovada că se vor prăbuşi. Dar, odată colosul sovietic prăbuşit, tuturor le-a devenit evident că acest Imperiu al răului nu de diviziile cărora le cerea Stalin dovada a fost învins, ci de puterea a ceea ce ideologia în numele căreia au fost ucise peste o sută de milioane de oameni a negat mereu că există: spiritul, Dumnezeu, bunătatea, curăţenia sufletească, puterea rugăciunii. Viaţa lui Soljeniţân a demonstrat că miracolele există.

Dacă e limpede că lupta sa împotriva minciunii a demonstrat puterea adevărului, ne putem întreba ce valoare profetică mai are, pentru noi, azi, dezvăluirea acelui adevăr? Mărturia lui Soljeniţân instituie o paralelă interesantă şi face un contrast enigmatic cu o alta, la fel de profetică. O sută douăzeci şi cinci de ani mai devreme, mărturia cea mai penetrantă asupra direcţiei spre care se îndreptau regimurile politice a fost dată de un francez plecat în Statele Unite, cu însărcinarea de a redacta un raport asupra sistemului penitenciar. Trimis să inspecteze puşcăriile americane, Alexis de Tocqueville a descoperit mersul irezistibil spre democraţie al lumii moderne. Destinat să depună mărturie cu privire la sistemul concentraţionar sovietic, Soljeniţân a descoperit răul sădit în convingerea că istoria se îndreaptă în mod irezistibil spre o ţintă pe care numai anumiţi oameni o cunosc, iar aceştia au dreptul să îi oblige pe toţi ceilalţi să îi urmeze. Mărturia lui Tocqueville a fost profetică, pentru că ne-a înfăţişat cum va arăta viitorul, dacă prezentul e lăsat liber. Mărturia lui Soljeniţân a fost la fel de profetică, dar din motive inverse: el a arătat cum arată prezentul, dacă viitorul e obligat să fie într-un anumit fel. Lui Tocqueville i s-a cerut să facă un raport oficial despre puşcăriile legale şi a întrevăzut spre ce ne îndreptăm. Soljeniţân a făcut un raport despre un sistem concentraţionar pe care organizatorii lui îl ascundeau, iar adulatorii lui îl negau, şi a demascat astfel cea mai mare minciună a secolului.

La 1835, Tocqueville a descris adecvat prezentul, deoarece a înţeles viitorul. Un secol mai târziu, Soljeniţân a înţeles că, unde nu există viitor, prezentul e iadul însuşi. Pe vremea lui Tocqueville, pentru că minciuna era excepţia, a fi profet însemna a ghici viitorul. În timpurile lui Soljeniţân (care însă mai sunt ale noastre), în care minciuna devenise regula, a fi profet însemna curajul de a spune cu voce tare, împotriva tuturor, ce vezi în prezent. În regimul minciunii consimţite şi al falsificării mediatice cu rating la public, a fi profet nu mai înseamnă a ghici viitorul, ci a dezvălui prezentul: a dezvălui ceea ce toată lumea vede, dar nu observă; ceea ce toată lumea arată, dar ascunde; ceea ce toată lumea ştie, dar ignoră. Soljeniţân rămâne profetul nostru pentru secolul XXI.

Sursa

SOLJENIŢÂN ŞI MAREA TEROARE

2009-04-04T10:19:00.000+03:00

Urmând seminarul, pe Iosif Djugaşvili l-ar fi aşteptat o carieră de preot ortodox, menit să transmită gruzinilor cuvântul Domnului. Ce altceva ra fi putut face un biet preot dintr-un orăşel ca Gori? Numai că tânărul Koba, aşa cum îi spuneau cunoscuţii, a fost atras de ideile naţionalismului velikorus şi de cele bolşevice, luându-şi pseudonimul cunoscut astăzi în toată lumea: Stalin. De oţel…

Încet, dar sigur, Stalin a urcat în ierarhia bolşevică, ajungând să fie numit secretar general al partidului în 1922. Chiar dacă postul era mai mult administrativ, aprigul gruzin a făcut tot posibilul pentru a-i întări puterea şi controlul asupra birocraţiei partidului comunist, aflat la conducerea tânărului stat sovietic. După moartea lui Lenin, unul după altul, adversarii săi – eventuali rivali la conducere – au fost eliminaţi. Începînd cu cel ce părea să fie urmaşul leaderului dispărut – Troţki… În 1927, Troţki era deja exclus din partid, iar, în 1929, expulzat din URSS. Pentru a fi urmărit, hăituit şi, în cele din urmă, asasinat în Mexic, în 1940.

Eliminarea lui Troţki pare să fi fost modelul ales de Stalin pentru a scăpa de opoziţie. Primele două cincinale, al căror scop era să ”colectivizeze” mujicii şi să industrializeze o ţară ce arăta mai degrabă a fi în feudalism, au fost înecate în sângele celor ce, dintr-un motiv sau altul, nu ”corespundeau”…

Colectivizarea Ucrainei a fost însoţită de 6-7 milioane de morţi. Prin înfometare, sau prin gloanţele OGPU, urmaşa faimoasei CEKA…

Cincinalele (piatiletka) au dus la moartea a milioane de deţinuţi, sclavi moderni ai unui faraon nemilos, stăpân absolut peste gulagul ce împânzise imensul teritoriu roşu…

Iar Stalin, Stalin era ”Marele Conducător” pentru care niciun cuvânt de laudă nu era suficient.

După duşmanii primilor ani – menşevicii, nobilimea, burjuii, kulacii, ”albii” – au urmat alţii, de data asta chiar ai lui. Curăţenia. Epurarea. Care a tăiat adânc în rândurile instituţiilor sovietice de bază – partidul, armata, temutul NKVD, ce înlocuise OGPU în 1934, oamenii de ştiinţă, intelectualitatea.

”Vechea gardă” – Kamenev, Zinoviev, Buharin -, vechii leaderi ai Armatei Roşii – în frunte cu mareşalul Tuhacevski, eminent teoretician militar – au fost executaţi după spectaculoase procese impecabil regizate, în care acuzaţii… îşi recunoşteau crimele împotriva ţării şi poporului.

Dar şi unii mai tineri în ascensiune, cum era popularul leader de la Leningrad Serghei Kirov…

Floarea ofiţerimii sovietice, atât de greu formată în primele două decenii ale statului comunist, a fost rasă – 35 000 de victime, executaţi sau încarceraţi. Ceea ce avea să ducă ulterior la umilitoarele înfrângeri din Finlanda şi la spectaculoasele succese germane după invadarea URSS la 22 iunie 1941.

Războiul şi-a luat şi el tributul. 27 de milioane de victime. Nu doar cei căzuţi pe câmpul de luptă, sau cei pieriţi în lagărele naziste, ci şi cei abia scăpaţi din robia hitleristă pentru a ajunge în cea stalinistă, în Gulag… Căci epurărilor dinaintea războiului le-au urmat cele de după el: trebuia păstrată puritatea bolşevică, iar soldaţii fuseseră infestaţi de microbul capitalismului…

„Tătucul” vedea duşmani peste tot. Şi ei trebuiau exterminaţi. Iar atrocităţile erau mană cerească pentru cei ce zdrobindu-i pe ceilalţi prinseseră gustul puterii absolute, „şepcile albastre”, cum le spunea Soljeniţân. Căci totul li se cuvenea. „Pământul de sub picioare era al tău! Cerul de deasupra era al tău! Doar era albastru ca şapca ta”, scria undeva Soljeniţân. Iar comandanţii de lagăre erau atotputernicii stăpâni ai sclavilor din lagăre, cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor…

Teroarea. Marea teroare. Rodul paranoiei „marelui conducător”. Dar şi al lacheilor servili, dispuşi la orice pentru a-şi păstra drepturile.

Moartea lui Stalin, în martie 1953 (ah, cum mai băteau a jale clopotele bisericilor Bucureştilor…), a dus la „dezgheţul hruşciovist” de după raportul secret de la al 20-lea Congres al PCUS. Crimele lui Stalin au fost dezvăluite, marii condamnaţi ai epurărilor au fost reabilitaţi. Majoritatea postum… Au urmat anii lui Brejnev şi ai urmaşilor săi, care au adus o justificare, o reabilitare parţială a crimelor staliniste. Soljeniţân, ale cărui cărţi, mai ales monumentalul „Arhipelag Gulag”, scoseseră la lumină întunecatele orori, a fost exilat In 1970. Apa limpede a dezgheţului devenise o baltă stătută.

„Glasnost’ „-ul lui Gorbaciov a dat startul unor cercetări istorice, a prilejuit dezvăluirea unor grozăvii de neînchipuit. Căderea comunismului a deschis arhive, a dezvăluit taine ascunse cu grijă. Iar paginile lui Soljeniţân şi ale altora care au încercat să arate faţa hidoasă a comunismului, atât de acuzate de exagerări anti-sovietice, s-au dovedit, în cele din urmă, incomplete. „Cea mai înaintată orânduire” nu fusese decât o dictatură nemiloasă, care-şi zdrobise adversarii meticulos, temeinic. Pentru a pieri, la rândul ei…

Iar Soljeniţân şi-a adus o contribuţie remarcabilă la dezvăluirea celor mai întunecate aspecte ale terorii. Ale marii terori…

RODICA CULCER: Moartea lui Ivan Denisovici

2009-04-04T10:17:00.000+03:00

Într-o singură zi, la posturi de radio şi TV considerate respectabile, am auzit că Soljeniţân ar fi scris „Câteva zile (sic) din viaţa lui Ivan Denisovici“, că „Arhipelagul Gulag“ este un roman şi că scriitorul a fost deţinut într-un „lagăr de concentraţie“. Pun pariu că nici cei care au citit de pe prompter ştirile despre Soljeniţân, nici cei care le-au redactat, cu copy-paste după agenţiile de presă, nu au citit niciun rând scris de acesta, că opera şi viaţa sa nu le-a trezit niciun fel de curiozitate. De altfel, curiozitatea şi discernământul sunt pe cale de dispariţie într-un univers în care televiziunile livrează oră de oră certitudini prefabricate. Asemenea bâlbâieli nu sunt simple manifestări ale inculturii şi precarităţii profesionale care erodează jurnalismul românesc, ci clare dovezi ale trădării victimelor comunismului de către generaţiile care s-au maturizat după 1989. În România, condamnarea comunismului nu a constituit niciodată un proiect naţional. Cei care au venit la putere în 1989 au fost preocupaţi strict de îmbogăţirea personală pe seama resurselor statului, iar cei care i-au înlocuit vremelnic la putere s-au grăbit să acapareze ceea ce mai rămăsese de împărţit. Nimeni nu a avut nici timp, nici chef, să zgâlţâie corabia cu un proces al comunismului.

Tema lustraţiei a fost invocată sporadic, atunci când se impuneau răfuieli politice sau campanii de propagandă menite de pildă să demonstreze că suntem o naţie de delatori şi colaboraţionişti - deci nu are rost să mai cerem îndepărtarea din viaţa publică a unor personaje ca Dan Voiculescu, de pildă. Astfel, eliberarea de comunism nu a fost urmată de un proces al comunismului, ci de blocarea acestuia, iar rezultatul acestei blocări a fost practic exonerarea sistemului criminal prin lipsă de interes. Fără propriul său Nürnberg, fără condamnaţi - măcar moral -, comunismul a devenit aproape acceptabil - şi oricum un subiect plictisitor. Departe de a fi înţeles, eliberat şi reabilitat, Ivan Denisovici este, simbolic vorbind, mort şi îngropat.

Tema demascării comunismului a refuzat însă să moară: au ţinut-o în viaţă organizaţii civice precum GDS, Alianţa Civică, dar mai ales Academia Civică şi Lucia Hossu-Longin. Datorită lor, Traian Băsescu a condamnat oficial regimul comunist, boicotat de PSD şi huiduit de prm-işti, sub privirile părinteşti ale lui Nicolae Văcăroiu. A fost înfiinţat, e drept, Institutul pentru studierea crimelor comunismului; s-au publicat cărţi şi s-au realizat câteva documentare, dar impactul lor este sub aşteptări. Iar Memorialul de la Sighet, în loc să devină un proiect al statului român, a rămas proiectul Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan.

Anul acesta, şcoala de vară de la Sighet a invitat 50 de profesori de liceu pentru a-i pregăti pentru predarea istoriei comunismului românesc. Din toamnă, aceasta devine materie de predare în ultimii ani de liceu, iar unele televiziuni s-au repezit să-l glorifice pe Cristian Adomniţei ca pe un apostol al de-comunizării, uitând că era vorba de fapt de o recomandare a Raportului Comisiei prezidenţiale. Dominat de zâmbetul autosatisfăcut al ministrului, reportajul a trecut pe un plan secundar cererea Academiei Civice privind transformarea istoriei comunismului în disciplină obligatorie, nu opţională - căci regimul comunist numai opţional nu a fost. Nu ştim nici câţi elevi vor alege această materie anul viitor şi nici dacă va fi predată cum se cuvine. Ştim însă că pentru Aleksandr Soljeniţân regimul comunismul era o încarnare a răului şi (tot de la cronicarul Gulagului) că „prin inima

fiecărui om trece linia care desparte binele de rău“. Lipsiţi de cunoştinţele care permit înţelegerea răului, cum vor şti tinerii de astăzi pe unde trece această linie despărţitoare?

Sursa

Aleksandr Soljeniţân - Supremul martor

2009-04-04T10:13:00.002+03:00

Graţie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţân cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist.

Monica Lovinescu scria odată că, dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi „Arhipelagul Gulag“, de Soljeniţân, „1984“, de Orwell, şi „Zero şi infinitul“, de Koestler. Într-adevăr, Soljeniţân a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţienesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimătoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat.

Cărţile sale, între care „Primul cerc“, „Pavilionul canceroşilor“, „Roata roşie“ (romanul monumental despre război şi revoluţie), „Viţelul şi stejarul“, „Arhipelagul Gulag“, fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţân însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale. Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţân a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţân cerea intelectualilor să refuze minciuna şi să trăiască în adevăr. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi află originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţân.

Trebuie amintit aici momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, revista „Novii Mir“ a publicat nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţân. Cei care continuă să exalte „autonomismul“ unor Dej (la sfârşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţân a învins un sistem care s-a visat etern.

Soljeniţân a fost într-adevăr cel care, într-o vreme a îngheţului totalitar, s-a îndârjit să nu uite, salvându-se pe sine şi salvând demnitatea culturii ruse. Faţă de Simonov, Ehrenburg şi Paustovski, Soljeniţân a avut un enorm dezavantaj pe care l-a transformat în şansa sa. A trăit în lagărele staliniste, nu a pactizat cu birocraţia, nu a profitat niciodată de pe urma sistemului.

Hannah Arendt nu a apucat să scrie despre Soljeniţân. A făcut-o un alt filosof politic, Claude Lefort, care a scris o superbă carte, „Un homme en trop“ (1975). Înţelegerea totalitarismului, cum nota recent gânditorul britanic Roger Scruton într-un eseu care va apărea în „Idei în Dialog“, este imposibilă fără referinţa la Soljeniţân. Pentru el, Răul nu a fost câtuşi de puţin banal. În „Arhipelagul Gulag“ avem portretele terifiante ale unora dintre călăii din vârful piramidei, precum şi ale celor care au servit drept echivalente comuniste al Kapo-ului din lagărele naziste.

Soljeniţân a fost, cum a scris cândva Monica Lovinescu, zekul (deţinutul) paradigmatic. Tot aşa cum personajul central din nuvela care a zguduit Imperiul Roşu şi tot establishmentul de stânga din Vest, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, nu era un veteran bolşevic, precum Rubasov, eroul romanului „Zero şi infinitul“ de Koestler. Era vorba, de această dată, de un om simplu, de un zek „banal“, de una dintre milioanele de victime ale unui sistem ce se dorea apoteoza Raţiunii în Istorie. Soljeniţân a şocat intelighenţia vestică, dar şi pe senilii politbirocrati, prin atacul împotriva lui Lenin. I-a datorat mult lui Hruşciov (cel care a permis publicarea lui „Ivan Denisovici“, în 1962), dar nu s-a oprit la poziţia hrusciovistă. Critica sistemului la Soljeniţân merge la rădăcinile filosofice ale utopiei totalitare. În acest sens, el a editat în samizdat volumul „Sub moloz“, clasicizat între timp, replică la celebra colecţie de eseuri „Repere“ apărută la începutul secolului XX, coordonată de Nikolai Berdiaev.

S-a scris în ultima vreme despre naţionalismul, ba chiar un fel de antisemitism al lui Soljeniţân. Nu pot intra aici în detalii. Trebuie amintit că scriitorul a respins categoric acuzaţia de antisemitism, declarând: „Antisemitismul este o atitudine nedreaptă, bazată pe prejudecăţi împotriva întregului popor evreu. Nu există în opera mea o asemenea atitudine“. Istoricul american Richard Pipes a negat că ar exista o asemenea înclinaţie în scrierile lui Soljeniţân, inclusiv în controversata „Două secole împreună“. A explora implicarea unor cadre alogene (evrei, polonezi, gruzini, letoni) în practicile bolşevice nu echivalează cu îmbrăţişarea ideologiei antisemite. Când acuzaţii identice au fost aduse volumului „Lenin la Zürich“, sovietologul britanic Leonard Shapiro a protestat scriind că nu există niciun fel de obsesie antisemită la Soljeniţân. Rămâne faptul că, mai ales în ultimii ani, poziţiile publice ale acestui apostol al libertăţii au înclinat spre un anumit autoritarism rusocentric. Dar cum scria Anne Applebaum (autoarea unei noi istorii a Gulagului, bazată de mii de mărturii şi documente

de arhivă, urmând să apară în româneşte la Humanitas anul viitor), opera sa a contribuit la recunoaşterea drepturilor omului „ca un element legitim al dezbaterilor internaţionale şi al politicii externe“. „Celovek esta celovek“/“Omul este om“, acest ireductibil principiu etic însemna pentru Soljeniţân că individul nu poate fi umilit de aparatele statale, că demnitatea sa este non-negociabilă, că ea nu poate fi trunchiată şi înjosită după cum îşi doresc funcţionarii Răului.

Soljeniţân a trăit sub semnul memoriei

şi al compasiunii. A fost un scriitor de geniu, recunoscut ca atare de intelectuali atât de diferiţi precum Raymond Aron şi Heinrich Boll, Iosif Brodsky şi Alexandru Paleologu, François Furet şi Norman Podhoretz, Anna Ahmatova şi Andrei Saharov. Prefaţa traducerii franceze a lui „Ivan Denisovici“ a fost scrisă de Pierre Daix, fostul editor al săptămânalului „Les lettres françaises“, cel care, în anii ’50, negase existenţa lagărelor staliniste. Graţie lui Soljeniţân, arhipelagul Gulag a căpătat un loc indelebil pe harta istorică a omenirii. A fost, de fapt, un continent al eroismului şi disperării, al crimei şi supravieţuirii. Cărţile lui Soljeniţân rămân în istoria literaturii alături de „Amintiri din casa morţilor“ de Dostoievski şi „Ciuma“ lui Camus. Citesc despre faptul că numele său nu mai spune mare lucru tinerilor din Rusia (şi nu numai). Soljeniţân a protestat împotriva consumerismului idiotizant şi a devenit el însuşi victima acestui mod de autodistrugere spirituală. Ceea ce nu înseamnă însă că vocea sa este sortită să se stingă în neantul abulic al indiferenţei. Există un film extraordinar, „Dialoguri cu Soljeniţân“, realizat de Aleksandr Sokurov (fostul asistent al lui Tarkovski, el însuşi unul dintre marii regizori ai lumii de azi). Îl recomand cu entuziasm să fie transmis la TVR. Este o lecţie rară de filosofie morală şi admirabilă demnitate spirituală.

Vladimir Tismăneanu
Sursa

Ierom. Serafim Rose - Cuvînt despre Alexandr Soljeniţîn

2009-04-04T09:49:00.001+03:00

...Aici as dori sa spun un cuvant despre cum Se descopera Dumnezeu crestinilor din Rusia aflati in suferinta chiar acum. Probabil ca ati auzit cu totii despre Alexandr Soljenitin, un mare romancier si ganditor rus, exilat din tara in care s-a nascut in anul 1975 pentru ca a marturisit adevarul despre Rusia asa cum l-a vazut el. Este de aproape aceeasi varsta cu regimul comunist, asa incat nu poate fi acuzat ca ar avea prejudecati pastrate din copilarie. El a trait o viata tipica pentru Uniunea Sovietica. Nascut la un an dupa revolutie, si-a pierdut tatal in primul razboi modial, a studiat matematica pentru a-si gasi o profesie practica, a luptat in cel de-al doilea razboi mondial si a mers cu armata sovietica pana in Germania. In 1945 a fost arestat pentru ca scris remarci nerespectuoase la adresa „mustaciosului” (adica Stalin) in scrisori particulare si a fost condamnat la opt ani intr-un lagar de concentrare. Dupa executarea acestei sentinte, in 1953, a fost deportat (ceea ce inseamna ca n-a fost trimis chiar in inchisoare, dar nici n-a fost liber sa mearga in alta parte) intr-un oras din sudul Kazahstanului, la marginea desertului. Acolo s-a imbolnavit de cancer si era gata sa moara, dar a fost vindecat intr-o clinica de specialitate (despre care a scris un roman, „Pavilionul cancerosilor”). In acest loc de exil a predat matematica si fizica si, in secret, a scris romane si nuvele. Dupa moartea lui Stalin, a urmat o scurta perioada de „dezghet” sau de „imblanzire” si i s-a permis sa fie liber si sa publice o carte in Rusia, in 1961. Atunci s-a descoperit ca era mai „dizident” decat i-ar fi placut guvernarii comuniste si nu i s-a mai permis sa publice nimic. Totusi, romanele sale au inceput sa fie publicate in afara Rusiei. Acestea au facut din el o celebritate extrem de suparatoare pentru autoritatile sovietice, mai ales cand i s-a conferit Premiul Nobel, in 1970, si i s-a interzis sa mearga personal pentru a-i fi inmanat. In cele din urma, in 1975, a fost exilat cu forta, avand doar cateva zile la dispozitie, si trimis in Germania de Vest.
Soljenitin traieste acum in Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre ceva foarte important, si anume: semnificatia experimentului ateist in Rusia. El analizeaza acest experiment nu in primul rand din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectiva mult mai profunda si chiar spirituala. Intr-un fel, el este simbolul reinvierii ortodoxe contemporane din Rusia, deoarece a trecut prin mai mult de saizeci de ani de suferinta impreuna cu poporul rus si a iesit din ea fara sa fie infrant. Are o credinta crestina foarte puternica si un mesaj pentru lume bazat pe propria sa experienta. Monumentala sa carte, Arhipelagul Gulag, trebuie citita de oricine doreste sa inteleaga ateismul asa cum a fost el practicat in Rusia si efectul pe care-l are asupra sufletului omenesc.
Soljenitin nu este inversunat impotriva experientelor sale din inchisoare si de dupa aceea, pentru ca a iesit biruitor din ele, prin dobandirea credintei crestine. El observa ca sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului omenesc. O data ce ai acceptat ideea ca ateismul este adevarat si ca nu exista Dumnezeu, apoi – asa cum scrie Dostoievski in romanele sale – totul ti se pare permis: devine posibil sa faci experiente cu tot ce ti se intampla, cu orice noua inspiratie, cu orice nou mod de a privi lucrurile, cu orice noua forma de societate.
Valoarea lui Soljenitin consta in aceea ca arata cum, o data ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca intreaga religie trebuie exteminata (ceea ce constituie centrul ideologiei comuniste), trebuie sa apara lagarele. Omul are nevoie de religie si daca aceasta este interzisa, intr-un fel sau altul, trebuie sa fie eliminat si el. De aceea, in timp ce ateismul are la baza pacatul din firea umana, sistemul de inchisori de tip „Gulag” este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia.
Totusi aceasta este o chestiune secundara. Cea principala, despre care as dori sa vorbesc, este ceea ce i s-a intamplat lui Soljenitin (in sensul religios) cand s-a dus la inchisoare, pentru ca acolo i S-a descoperit Dumnezeu. Gulagul dezvaluie pacatul din natura umana dar, in acelasi timp, este si punctul de pornire pentru renasterea duhovniceasca a omului. Iata ce face ca renasterea duhovniceasca constatata acum in Rusia sa fie mult mai profunda decat diversele „redesteptari spirituale” care apar in lumea libera. Iata ce ne spune insusi Soljenitin despre venirea sa la credinta: „Mi-a fost dat ca, din anii petrecuti in inchisoare, sa duc cu mine, pe spatele meu batut, care aproape s-a frant sub povara, aceasta experienta esentiala: cum devine fiinta umana rea si cum devine buna. In tinerete, intoxicat de succese, ma simteam infailibil si, din aceasta cauza, eram crud (a fost sergent in armata)‚ imbatat de putere, am fost un ucigas si un tiran. In cele mai rele momente ale mele, eram convins ca fac bine si ma acopeream complet cu argumente sistematice. Si numai cand m-am intins pe paiele mucezite din inchisoare, am simtit inlauntrul meu primele semne ale binelui”.
Aici inima incepe sa se inmoaie si sa devina receptiva si, astfel, are loc un fel de revelatie: „Treptat mi s-a descoperit ca linia care desparte binele de rau nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecarui om – si apoi prin toate inimile omenesti... Si chiar si inlauntrul inimilor coplesite de rau, se pastreaza un mic cap de pod al binelui. Si chiar si in cea mai buna dintre toate inimile, ramane nedezradacinat... un coltisor de rau”.2
Cat de adanca este aceasta observatie fata de orice am spune noi, in Apus, bazandu-se pe propria noastra experienta! Este mai adanca pentru ca se bazeaza pe suferinta si suferinta este o realitate a conditiei umane si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti. Insusi Hristos a venit pentru o viata de suferinta si pentru Cruce; iar experienta din Rusia ii face capabili pe cei care o traiesc sa vada profund acest lucru. Iata de ce renasterea crestina din Rusia este atat de adanca.

Fragment din volumul
"Descoperirea lui Dumnezeu
in inima omului"

Andrei Pleşu - Soljeniţîn

2009-04-03T23:01:00.002+03:00

Motto: "Datorez mai mult lui Soljeniţîn decît majorităţii sociologilor, istoricilor şi filozofilor care reflectează, de 30 de ani, asupra destinului Occidentului. E misterul acestui text care, abia rostit şi publicat, a făcut să basculeze peisajul şi reperele noastre ideologice."
Bernard-Henri Lévy, 1977

Soljeniţîn a avut vocaţia de a fi, în mai toate etapele vieţii sale, prost plasat. Şi de a cîştiga tot ce se putea cîştiga de pe urma acestui amplasament oblic. A fost prost plasat cînd, în corespondenţa sa de pe front, unde slujea cu grad de căpitan, şi-a îngăduit observaţii critice cu privire la Stalin. O sinceritate care l-a costat opt ani de temniţă grea. În aceşti opt ani, s-a adunat materia Arhipelagului Gulag şi a întregii sale conduite ulterioare. A fost prost plasat cînd, expulzat din Uniunea Sovietică, a debarcat într-un Occident care tocmai se străduia să refacă "unitatea stîngii" şi era incomodat de informaţia abundentă despre "industria penitenciară" sovietică pe care o punea în circulaţie disidentul rus. În Franţa, François Mitterrand şi Georges Marchais tocmai semnaseră un program comun de guvernare. Max-Pol Fouchet, om de televiziune şi colaborator la Le Point, nu se sfia, în 1974, să declare că Soljeniţîn "serveşte drept maşinărie de război împotriva URSS în primul rînd, împotriva socialismului în general, iar, la noi, împotriva unirii stîngii". A fost atacat în Témoignage chrétien ca şi în Tel Quel, L�Humanité şi L�Unité. S-a ajuns, în tabăra socialistă, foarte departe. Iată un citat din L�Unité (reprodus de Jean Sévillia, în Terorismul intelectual): "Personajul nelinişteşte fizic. Chiar şi bine spălat şi proaspăt ras, el oferă latura îndoielnică a mujicului din legende, cu ridurile adînci care îi brăzdează faţa şi îi dau aspectul simian al acelor maimuţe triste care se uită cum trec plimbăreţii de duminică". Pe de altă parte, impozante figuri ale stîngii suferă, după lectura lui Soljeniţîn, adevărate conversiuni. E cazul lui André Glucksmann care ajunge să spună că Gulagul e deja conţinut în opera lui Marx, al lui Bernard-Henri Lévi (în La barbarie à visage humain, unde Soljeniţîn e comparat cu Shakespeare şi Dante) sau, din generaţia mai vîrstnică, al lui Pierre Daix. Evidenţele cîştigă teren. Confirmat de un premiu Nobel, acceptat ca unul din principalii contributori, alături de papa Ioan Paul al II-lea, la destrămarea sistemului comunist, prin dezvăluirea masivă şi detaliată a crimelor lui, Soljeniţîn e, în cele din urmă, volens-nolens, preluat în galeria prestigiului public.

El nu putea rata însă o nouă ocazie de a fi prost plasat: după marile schimbări din 1990, scriitorul se întoarce în Rusia. Iar detractorii lui, care îi suportaseră greu glorificarea, au găsit motive eficiente de demolare. Soljeniţîn a fost acuzat de panslavism, misticism medieval, gîndire anti-europeană şi antimodernă, pe scurt, de toate păcatele "reacţionarilor" ineducabili (din zona estică, mai cu seamă). După ce păcătuise printr-un anticomunism care dăuna cauzei, păcătuia, acum, prin patriotism şi credinţă. Face parte din spiritul vremii să asimilezi rapid patriotismul cu cel mai vulgar naţionalism şi credinţa, cu bigotismul ignar. E drept, la această confuzie contribuie, adesea, înseşi instituţiile cu pricina: patriotismul devine suspect cîtă vreme e arborat de ipocriţi guralivi şi guşteri sentimentali, iar credinţa discerne greu între ce este autentic şi subtil şi ce este "orthopraxie" tîmpă. A-l bănui însă pe Soljeniţîn de asemenea derapaje e nedrept. Evident, el nu poate fi absolvit, din principiu, de greşeli (omeneşti) şi de erori (partizane). Dar disproporţia între binele, pe care l-a făcut, şi răul, care i se poate imputa, e astronomică. Iar buna lui credinţă este dincolo de orice îndoială. La cîte a trebuit să încaseze, nu putea rezista decît prin puterea convingerilor sale, printr-o suverană independenţă a spiritului şi prin devotamentul său, necondiţionat, pentru adevăr. Dinaintea trupului său neînsufleţit, ideologii de toate obedienţele, de dreapta şi de stînga, din apus şi din răsărit, trebuie să-şi ceară scuze.

Gâlceava lui Soljeniţîn cu toată lumea

2009-04-03T23:01:00.001+03:00

Dacă în anii ‘70 Soljeniţîn a fost primit de Occident ca erou, criticile aduse vesticilor l-au îndepărtat de cercurile intelectuale, iar orientarea lui slavofilă l-a menţinut într-un con de umbră şi după revenirea sa în Rusia.

„Arhipelagul Gulag“, al cărui prim volum va fi publicat săptămâna viitoare de Cotidianul şi Editura Univers, aduce cititorilor una dintre figurile puternice ale secolului trecut. Dacă, imediat după ce a fost exilat, Soljeniţîn a fost primit cu deschidere de către intelectualii occidentali, pentru criticile aduse Uniunii Sovietice, poziţia la fel de critică pe care a avut-o faţă de valorile societăţilor democratice l-a îndepărtat şi de aceste cercuri, iar permanenta sa neadaptare la civilizaţia care l-a adoptat l-a făcut să trăiască un exil îl exil.

„Eram chiar la Paris în anii ’80 când a fost invitat de Pivot la «Apostrophes» şi atunci a stârnit rumoare mare“, îşi aminteşte scriitorul Nicolae Breban.

„Pentru că, spre uimirea franţuzilor care se mândresc cu revoluţia lor din ‘89, el o condamna, spunând că a fost o eroare istorică şi un act de crimă.“

Acesta nu a fost decât un pas din tiradele de critici pe care le-a adus societăţilor vestice: „Occidentul, atât Europa, cât şi America a avut în primă instanţă o deschidere faţă de el, după aceea, atât în Europa, cât şi în Rusia, după ce s-a întors, conservatismul lui a uimit şi a stupefiat, iar unii l-au condamnat, descoperind rădăcinile lui, care erau panslavismul, protestul faţă de orice înnoiri şi lupte sociale, faţă de orice revoluţie. El vine din branşa veche a panslavilor, din care făcea parte şi Dostoievski, era de un conservatism care stupefiază astăzi“.

Şi istoricul Armand Goşu este de părere că tocmai această slavofilie de şcoală veche l-a ţinut pe scriitor departe de ambele lumi, atât de Rusia, cât şi de Occident: „Soljeniţîn a fost în primul rând un rus. Toate temele mari ale culturii ruse se regăsesc în construcţiile lui, în toată opera lui, practic. Că el a fost primit cu braţele deschise de Occident, asta s-a datorat numai unui context. Pentru că Soljeniţîn n-a vrut să emigreze, el a fost expulzat din Uniunea Sovietică.

După ce s-a întors în Rusia, am văzut interviuri cu el în care spunea că în Occident e bine, se trăieşte frumos, dar că niciodată nu s-a simţit compatibil cu Occidentul“. Trăind între două lumi, dar nesimţindu-se în largul său în nici una dintre ele, Soljeniţîn s-ar fi potrivit, în opinia lui Goşu, mult mai bine în secolul al XIX-lea: „El e mai degrabă compatibil cu secolul XIX, laolaltă cu ceilalţi slavofili ruşi, cărora le-a îmbrăţişat filozofia.

El este cel care consideră că Rusia are calea ei de urmat, că Rusia nu trebuie să urmeze calea occidentală de dezvoltare, că modernizarea de tip occidental nu-i prieşte Rusiei. De aici şi valorizarea personajelor din istoria Rusiei. El nu avea, de pildă, un cult pentru Petru cel Mare, care a încercat prima mare modernizare, ba chiar l-a criticat“. Nici măcar după revenirea sa în Rusia, în anii ‘90, Soljeniţîn nu şi-a găsit locul potrivit, absenţa de 20 de ani punându-şi amprenta: „Acum, el este recuperat mai degrabă de actuala putere tocmai în această direcţie naţionalistă. El deja devenise un admirator al lui Putin, tipul de politică practicat de Putin îi plăcea.

El credea că Rusia e făcută pentru un conducător cu braţ puternic, care să stăpânească bine lucrurile şi să îndepărteze Rusia de Occident. E destul de complicat de recuperat, iar în dezbaterile din Rusia ultimilor zece ani a fost destul de absent. Au încercat câteva televiziuni să-l relanseze, dar nu prea se mai putea relansa nimic, pentru că el era un neadecvat“, completează Armand Goşu.

Andra Matzal

Ana Blandiana: Soljeniţîn a clintit istoria cea mare

2009-04-03T22:59:00.001+03:00

În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată“ şi ţinut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljeniţîn vorbea despre declinul curajului în Occident, „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în lumea intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj (...), iar declinul curajului a fost întotdeauna semnul premergător al sfârşitului“.

Astfel, la vârsta de 60 de ani, la patru ani după expulzarea sa din URSS, unde fusese închis şi deportat în Siberia, unde scrisese „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, „Primul cerc“, „Pavilionul canceroşilor“ şi „Arhipelagul Gulag“, Alexandr Soljeniţîn îndrăznea, de la înălţimea suferinţei şi operei sale, să înceapă o nouă luptă, reproşând lumii libere materialismul ei exhaustiv, mediocritatea ei spirituală şi defectuoasa întrebuinţare a libertăţii.

Era vorba de o hotărâre aproape neomenească de a continua să spună tot adevărul despre toată lumea, neacceptând să se lase înregimentat de nimeni şi riscând să-i aibă împotriva sa pe toţi.

Dacă, întrebată care cred că este cea mai curajoasă personalitate a secolului XX, aş răspunde Alexandr Soljeniţîn, nu cred că s-ar mira cineva. Dar eu cred că el este nu numai cel mai curajos, ci şi cel mai puternic dintre marii oameni ai acestei părţi de istorie. Pentru că, fără să deţină nici o pârghie de putere în afara propriei sale forţe interioare, el a reuşit să declanşeze nu numai sfârşitul comunismului ca sistem, ci şi sfârşitul comunismului ca iluzie.

Înarmat doar cu un creion - şi cine ştie cât de greu îl găsea în închisoare - a reuşit să submineze a doua putere militară a lumii şi să influenţeze astfel echilibrele istoriei. Am spus istoriei, nu istoriei literare, pentru că marele scriitor care a fost Alexandr Soljeniţîn nu a bulversat istoria literară - sensibilă mai curând la experienţe estetice şi de limbaj -, ci istoria propriu-zisă, istoria cea mare, reuşind să o clintească din încremenirea în rău şi să-i schimbe cursul.

Pentru mine, destinul lui Soljeniţîn a fost argumentul incredibilei importanţe pe care poate să o aibă un scriitor, atunci când - aşezat de bunăvoie pe muchia dintre viaţă şi moarte - are forţa de a coborî în adâncul suferinţei celorlalţi. O importanţă de care a fost conştient şi pe care, după obţinerea Premiului Nobel, a transformat-o într-o imbatabilă armă, o armă pe care nu a ezitat să o îndrepte împotriva răului, oriunde îl descoperea. Nu mă îndoiesc că „Lumea sfărâmată“, severul său discurs despre păcatele Occidentului, va reuşi în perspectiva timpului să zdruncine iluzia fericirii consumiste şi exclusiv materiale, aşa cum „Arhipelagul Gulag“ a demolat iluzia comunismului.

Aleksandr Soljeniţîn - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (fragmente)

2009-04-03T22:50:00.001+03:00

La cinci dimineaţa, ca de obicei, la baraca în care se afla comandamentul s-a dat semnalul deşteptării cu lovituri de ciocan într-o şină de fier. Zăngănitul intermitent răzbi fără vlagă prin geamurile acoperite cu un strat de gheaţă gros de vreo două degete şi se stinse îndată: era frig şi temnicerului nu-i prea da inima ghes să lovească de mai multe ori.

Zăngănitul pieri; dincolo de fereastră, neschimbat, domnea aceeaşi beznă - ca şi în miez de noapte, când Şuhov se dusese până la hârdău - străpunsă de lumina galbenă a trei felinare: două - în zonă, unul - în lagăr.

Dar nu apărea nimeni să descuie baraca şi nu se auzeau plantoanele care scot afară hârdaiele, săltându- le pe două prăjini.

Şuhov se scula întotdeauna când suna deşteptarea - până la adunare aveai cam o oră şi jumătate la dispoziţia ta şi cine ştia bine viaţa de lagăr avea mereu prilejul să mai scoată un câştig: să-i coasă cuiva dintr-o bucată de căptuşeală veche o învelitoare pentru mănuşi, să-i aducă până la pat vreunui deţinut mai înstărit pâslarii uscaţi, ca omul să nu mai bată pasul pe loc cu tălpile goale în jurul grămezii de pâslari pentru a şi-i alege; să dea o raită pe la magazie, să mai ajute ici-colo - un măturat, un dereticat, vreo alergătură - sau să dea o fugă până la sala de mese să adune străchinile goale şi să le care la spălător - mai capeţi ceva de mâncat, numai că pe acolo răzbaţi mai greu, se-nghesuie destui amatori şi apoi, partea mai proastă este că, de rămâne vreun rest pe un fund de strachină, nu te poţi stăpâni şi-ncepi să lingi blidele. Lui Şuhov i-au rămas până azi întipărite în minte vorbele primului său şef de echipă, Kuziomin - un bătrân lup de lagăr, care în nouă sute patruzeci şi trei împlinea doisprezece ani de detenţie. Într-o bună zi, stând ei aşa în jurul focului într-o poieniţă din pădure, spusese noului lot de deţinuţi aduşi de pe front în echipa sa:
-Aici, băieţi, taigaua este lege. Dar şi pe aici trăiesc oameni. Vă spun eu cine moare în lagăr! Ăl de linge blidele, ăl de-şi pune nădejdea în infirmerie şi ăl care bate la uşa "cumătrului" (agentul securităţii într-un lagăr sau în alt loc de detenţie - n.trad.).

În privinţa cumătrului a cam sărit peste cal, ce-i drept. De-alde ăştia se descurcă ei. Numai că descurcatul lor se plăteşte cu sângele altora.

Şuhov, care întotdeauna se scula când suna deşteptarea, astăzi n-a făcut-o. Încă de cu seară nu se prea simţise în apele lui, ba-l lua cu frig, ba-l chinuia durerea pe la încheieturi. Nici peste noapte nu izbutise să se încălzească. Prin somn, ba i se năzărea că s-a betegit de-a binelea, ba i se părea că s-a mai ostoit durerea. Parcă tot n-ar fi vrut să vină dimineaţa.

Dimineaţa însă a venit ca de obicei.

Şi cum naiba să te încălzeşti - geamurile-s îngheţate tun şi pe pereţii barăcii - ditamai baracă! - s-a lipit sus, spre tavan, ceva ca o pânză de păianjen albă! Puf de promoroacă! Şuhov rămase mai departe culcat. Zăcea sus pe vagonka (În barăcile din lagăr erau paturi suprapuse, câte 4 prinse laolaltă într-un cadru, două sus şi două jos. În jargon de lagăr, cadrul cu cele 4 paturi se numea vagonka - n.trad.), cu pătura şi cu scurta trase peste cap, cu amândouă tălpile vârâte într-o mânecă îndoită a pufoaicei. Nu vedea nimic, dar după zgomote desluşea tot ce se întâmplă în baracă şi în colţul unde era echipa lui. Iacă şi plantoanele, tropăind greoi pe coridor, duc afară unul din hârdaiele de optzeci de kilograme. Cică-i muncă uşoară, de invalid, da' ia încearcă să-l duci fără să verşi pe jos! În brigada 75 cineva a trântit pe jos, grămadă, pâslarii aduşi de la uscătorie. Acum - şi în echipa lor (astăzi le venise şi lor rândul la uscat pâslarii). Şeful de echipă şi ajutorul lui se încălţau pe tăcute şi vagonka lor scârţâia. Ajutorul o să plece acuşi după pâine, iar şeful - la comandament, la planificare.

Da' nu la planificatori, ca de obicei. Şuhov şi-a amintit că azi e ziua când li se hotărăşte soarta - vor să scoată echipa lor, 104, de la construcţia de ateliere şi s-o azvârle la un nou obiectiv - la Soţgorodok (Orăşelul socialist - n.trad.) , dar acest Soţgorodok nu-i decât un câmp gol, troienit de zăpadă şi, înainte de a se apuca să facă acolo ceva, trebuie să sape gropi, să bată stâlpi şi să întindă sârmă ghimpată împotriva lor înşişi, ca nu cumva să evadeze. Abia după aceea va putea fi vorba de construit ceva.

Cel puţin o lună, asta-i limpede, nu vor avea unde să se-ncălzească - în câmp gol-goluţ! Şi nici măcar un foc s-aprindă - de unde lemn? Singura scăpare - să muncească pe brânci!

Şeful de echipă e îngrijorat - se duce acum să vadă ce-ar putea face. Să-mpingă într-acolo, în locul lor, vreo altă echipă, mai puţin descurcăreaţă. Bineînţeles, cu mâna goală nici să nu-ncerce! Vreo juma' de oca de slană - planificatorului-şef.

Ce-ar fi - încercarea moarte n-are - să treacă pe la doctor - poate capătă şi el o zi de scutire. Că-l dor avan mădularele.

Da' care-o fi azi de gardă dintre gardieni? Aha, şi-a amintit: azi este sergentul Ivan Poltora1- un lungan slab, cu ochii negri. Când îl vezi întâia oară - te ia cu spaimă, da' când îl cunoşti mai bine - îţi dai seama că-i cel mai de suflet dintre gardieni - nici la carceră nu te bagă, nici la responsabilul cu disciplina nu te pârăşte. Aşa că poate să mai zacă un pic, până vine rândul barăcii lor, a noua, să meargă la sala de mese.

Vagonka scârţâi şi se legănă. Se săltaseră în capul oaselor doi deodată: sus - vecinul lui Şuhov - Aleoşka, un baptist, şi jos, Buinovski, căpitanul (fost marinar, căpitan de rangul doi, adică).

Bătrânii de planton, după ce-au scos amândouă hârdaiele, se luară la harţă - care dintre ei să se ducă după apă fiartă. Se certau sâcâitor, ca muierile. Sudorul din echipa 20 se stropşi:
- Hei, gura! Acuşi vă-mpac eu! şi azvârli cu un pâslar înspre ei.

Pâslarul se izbi surd de un stâlp. Tăcură.

În echipa de alături bombănea ajutorul şefului:
- Vasil Feodorovici! La cantină ne-au făcut-o, ticăloşii: erau patru porţii de pâine a nouă sute de grame şi-au rămas numa' trei. Cui să-i dai din tain?

O spusese cu glas scăzut, dar bineînţeles c-a auzit toată echipa şi le-a cam pierit oamenilor piuitul: vezi bine, diseară unora li se mai taie din porţie.

Iar Şuhov zăcea mai departe pe mindirul lui cu rumeguşul bătucit. Măcar de s-ar alege lucrurile într-un fel - ori să-l zgâlţâie ca lumea frisonul, ori să-l lase durerea. C-aşa, nu-i nici una, nici alta.

În timp ce baptistul îşi molfăia rugăciunile, Buinovski, plecat pân' afară să-şi facă nevoile, reveni în cameră şi spuse tare, fără adresă, dar cu răutăcioasă bucurie parcă:
- Ei, să te ţii, flotă roşie! Afară-s cel mult treizeci de grade minus!

Brusc, Şuhov se hotărî să meargă la infirmerie.

În aceeaşi clipă însă, o mână autoritară trase de pe el pătura şi pufoaica. Şuhov îşi ridică scurta de pe faţă şi se săltă în capul oaselor. Mai jos de el, cu fruntea în dreptul patului de sus, stătea slăbănogul de Tatarin.

Va să zică, el era dejurnă peste rând şi se strecurase neauzit în baracă.
- Ş-opt sute cincizeci şi patru! citi Tatarin numărul scris pe peticul alb cusut pe spatele scurtei negre. Trei zile de carceră cu scoatere la muncă.

De cum s-a auzit glasul lui sugrumat, specific, în baraca întunecoasă, unde ardea doar ici-colo câte un bec răzleţ şi unde, pe cele cincizeci de grupuri de câte patru paturi fojgăind de ploşniţe, dormeau două sute de oameni, toţi cei care nu erau încă gata prinseră să se foiască şi, ca la un semnal, să se echipeze, în mare grabă.
- Dar pentru ce, cetăţene şef? întrebă Şuhov cu un glas mai abătut decât era el în realitate.

Cu scoatere la muncă însemna, de fapt, numai juma' de carceră - căpătai şi-o zeamă caldă şi nici gândurile n-apucau să te împresoare. Carceră adevărată era fără scoatere la muncă.
- Nu te-ai sculat la deşteptare! Mergem la comandament, îi răspunse într-o doară Tatarin, pentru că şi el, şi Şuhov, şi toţi ceilalţi ştiau bine pentru ce vină anume i se cuvenea carcera.

Faţa spână şi boţită a lui Tatarin nu exprima nimic. Întorsese capul să mai prindă vreun muşteriu, dar toţi, care mai la întuneric, care mai la lumina becului, pe paturile de jos şi de sus, îşi vârau picioarele în pantalonii negri, vătuiţi, cu numere pe genunchiul stâng, sau, unii, gata echipaţi, îşi încheiau scurtele, grăbind spre ieşire - să aştepte afară până iese Tatarin.

Să fi primit carceră pentru vreo altă vină, Şuhov s-ar fi simţit mai puţin nedreptăţit. Dar aşa, îi era ciudă, pentru că de obicei se scula printre primii. Să stai însă şi să-l îndupleci pe Tatarin, n-avea nici un rost, Şuhov o ştia bine. Continuând totuşi să se dezvinovăţească de formă, îşi trase pantalonii (mai sus de genunchiul stâng era cusut un petic de pânză slinoşit şi pe el sta scris cu vopsea neagră, decolorată acum - Ş-854), îşi puse pufoaica (avea şi ea două asemenea numere - unul pe piept şi unul pe spate), îşi căută pâslarii în grămada de pe jos, îşi îndesă pe cap căciula (şi ea cu un petic cu număr în faţă) şi ieşi în urma lui Tatarin.

Toată brigada 104 a văzut cum îl ducea temnicerul pe Şuhov, dar nimeni n-a spus nici o vorbă. Oricum ar fi fost degeaba, şi-apoi, ce să-i fi spus? Doar şeful de echipă ar mai fi putut face o încercare să-i ia apărarea, dar el nu mai era acolo. Şi nici Şuhov nu zise nimic nimănui. Ce să-l mai aţâţe pe Tatarin! Le-o da oamenilor prin cap să-i păstreze şi lui porţia de dimineaţă.

Şi amândoi ieşiră pe uşă.

Gerul pâclos îţi tăia răsuflarea. Două reflectoare mari măturau zona în cruciş de la înălţimea foişoarelor aşezate în colţurile ei depărtate. Luminau atât felinarele din zonă, cât şi cele din lagăr. Erau atât de multe, încât eclipsau stelele.

Scârţâind cu pâslarii prin zăpadă, treceau de colo-colo în fugă deţinuţii, fiecare cu treburile lui - care la closet, care la magazie, unul la depozitul de colete, altul să predea tainul de crupe pentru bucătăria individuală. Toţi se zgribuleau, cu capul înfundat între umeri, cu scurtele bine îmbumbate. Pe toţi îi lua cu frig, nu atât de la gerul de afară, cât la gândul că ziua toată vor fi la cheremul acestui ger. Numai Tatarin, în mantaua sa ponosită, cu petliţele albastre soioase, mergea drept - ţeapăn, de parcă habar n-avea de pişcătura frigului.

Trecură pe lângă gardul înalt de scânduri ce-nconjura închisoarea de piatră din interiorul lagărului; pe lângă împrejmuirea de sârmă ghimpată din jurul brutăriei, apărată astfel de deţinuţi; pe lângă colţul barăcii comandamentului unde atârna, prinsă cu o sârmă groasă de un stâlp, şina de fier brumată; trecură apoi pe lângă celălalt stâlp, unde, alb de promoroacă, era agăţat termometrul, la locşor mai ferit, ca să nu coboare mercurul prea jos. Şuhov aruncă o privire piezişă, încărcată de speranţă, spre tubul alb-lăptos: dacă ar fi arătat patruzeci şi unu de grade minus, s-ar fi cuvenit să nu fie scoşi la muncă. Numai că astăzi termometrul arăta cu câteva linii bune peste.

Intrară în baraca comandamentului - şi o luară de-a dreptul spre camera de gardă, unde lucrurile s-au lămurit - cum, de altfel, îi şi dăduse lui Şuhov prin gând pe drum -, că, de fapt, nu-l aştepta nici o carceră, ci pur şi simplu trebuia să spele cineva pe jos în camera de gardă. Odată ajunşi aici, Tatarin i-a declarat lui Şuhov că-l iartă şi i-a poruncit scurt să spele podeaua.

Aleksandr Soljeniţîn - Arhipelagul Gulag (fragmente)

2009-04-03T22:48:00.000+03:00

Capitolul 2
Istoria canalizării noastre

Când astăzi este înjurată samavolnicia cultului, toţi se opresc de fiecare dată, invariabil, la anii 1937-1938. Şi acest lucru începuse să se întipărească în memorie, ca şi când nici înainte, nici după, oamenii nu ar fi fost întemniţaţi, ci numai în perioada anilor 1937-1938.

Totuşi nu mă tem că greşesc, spunând că valul 1937-1938 nu a fost unicul şi nici măcar principalul, ci, poate, doar unul dintre cele trei valuri foarte mari, care au umflat conductele sinistre şi puturoase ale canalizării noastre penitenciare.

Mai înainte a fost valul anilor 1929-1930, mare cât fluviul Obi, care a târât în tundră şi în taiga vreo cincisprezece milioane de ţărani (poate şi mai mulţi). Ţăranii însă - oameni lipsiţi de darul cuvântului şi al scrisului - n-au compus plângeri şi nu şi-au scris memoriile. Cu ei nu se chinuiau noaptea anchetatorii, pentru ei nu stricau nici un proces-verbal, era de ajuns hotărârea sovietului sătesc. Acest val a curs, a fost absorbit de pământurile veşnic îngheţate, şi nici chiar minţile cele mai înfierbântate aproape că nu îşi mai amintesc de el. Ca şi cum el n-ar fi lezat câtuşi de puţin conştiinţa rusă. Cu toate acestea, Stalin (şi noi împreună cu el) n-a făptuit o crimă mai cumplită.

După - a urmat valul anilor 1944-1946, mare cât fluviul Enisei: prin conductele de scurgere au fost proscrise naţiuni întregi, apoi milioane şi milioane de oameni care au trăit (tot din vina noastră!) în captivitate, deportaţi în Germania, şi care s-au întors pe urmă. (Stalin cauteriza rănile ca să prindă crustă mai repede, şi trupul întregului popor nu trebuia să se odihnească, să răsufle, să se înzdrăvenească.) Dar şi în acest val au fost mai mult oameni simpli, care nu au scris memorii. În timp ce valul anului 1937 a luat şi a dus în Arhipelag şi oameni cu situaţie, oameni cu vechime în partid, oameni cu studii, şi în jurul lor mulţi răniţi au rămas în oraşe, şi mulţi dintre ei buni mânuitori de condei! Şi acum, toţi laolaltă scriu, vorbesc, îşi aduc aminte de anul 1937! Volga pătimirii populare!

Dacă însă îi vorbeşti de anul "treizeci şi şapte" unui tătar din Crimeea, unui calmuc ori cecen - acesta doar va ridica din umeri. Ce înseamnă treizeci şi şapte pentru Leningrad când mai înainte a fost treizeci şi cinci? Iar pentru recidivişti ori baltici n-au fost mai grei 1948-1949? Dacă ocrotitorii stilului şi ai geografiei îmi vor reproşa că am scăpat din vedere alte fluvii din Rusia, le voi spune că nici valurile n-au fost toate pomenite, mai daţi-mi pagini! Din valuri vor creşte şi celelalte fluvii.

E ştiut lucru că orice organ fără antrenament se atrofiază. Aşadar, dacă ştim că Organelor (singure s-au botezat cu acest nume dezgustător), proslăvite şi înălţate deasupra a tot ce este viu, nu li s-a atrofiat nici un tentacul, ci, dimpotrivă, li s-au înmulţit, întărindu-şi astfel musculatura, este lesne de ghicit că ele s-au antrenat fără curmare.

În conducte exista o reală pulsaţie, presiunea era când mai mare, când mai mică de cât cea preconizată, dar niciodată canalele închisorilor nu au rămas goale. Sângele, sudoarea, urina, stoarse din noi, gâlgâiau prin ele permanent. Istoria acestei canalizări este istoria unei ingerări şi curgeri neîntrerupte, intervalele de creştere alternau cu cele de descreştere, valurile erau când mai mari, când mai mici, în vreme ce din toate părţile curgeau pâraie, pârâiaşe, şiroaie din jgheaburile streşinilor, precum şi picături separate, adunate una câte una.

Înşiruirea cronologică oferită în continuare, unde sunt menţionate în mod egal şi valurile alcătuite din milioane de arestaţi şi pârâiaşele formate din câteva simple, infime zeci, este încă incompletă, săracă şi limitată prin capacitatea ei de a pătrunde în trecut. Oamenii care ştiu şi care au rămas în viaţă trebuie să facă încă multe completări.

*În această înşiruire, cel mai dificil lucru este începutul. Pentru că, pe măsură ce coborâm mai adânc în decenii, au rămas tot mai puţini martori, vâlva

s-a stins şi s-a întunecat, letopiseţe nu există ori dacă da - ele se află sub lacăt. Şi pentru că nu este deloc drept să examinăm aici în acelaşi plan anii de cumplită înverşunare (războiul civil) şi primii ani de pace, când era de aşteptat instaurarea carităţii.

Însă înainte de orice război civil s-a văzut că Rusia, cu structura populaţiei sale, nu era, fireşte, capabilă de nici un socialism, că era în totalitate pângărită. Una dintre cele dintâi lovituri ale dictaturii a fost dată cadeţilor(în timpul ţarului - molima extremă a revoluţiei, în timpul puterii proletariatului - molima extremă a reacţiunii). La sfârşitul lui noiembrie 1917, când ar fi trebuit să aibă loc prima întrunire a Adunării Constituante, partidul cadeţilor a fost declarat în afara legii şi au început arestările membrilor lui. Cam în aceeaşi vreme s-au produs îmbarcările "Uniunii pentru Adunarea Constituantă" şi ale reţelei "universităţilor ostăşeşti".

Date fiind sensul şi spiritul revoluţiei, este lesne de înţeles că în aceste luni Krestî, Butârki şi multe închisori provinciale înrudite s-au umplut cu mari bogătaşi, importanţi activişti pe tărâm social, generali şi ofiţeri, funcţionari din ministere şi din întregul aparat de stat, care nu îndeplineau dispoziţiile noii puteri. Una dintre primele operaţii ale CEKA a fost arestarea comitetului de grevă al Uniunii panruse a funcţionarilor. Iată ce dispunea una dintre cele dintâi circulare al NKVD-ului din decembrie 1917: "Ţinând seama de sabotajul funcţionarilor... să se manifeste maximum de iniţiativă pe plan local, să se recurgă la confiscări, constrângeri şi arestări". Şi cu toate că V. I. Lenin, la sfârşitul anului 1917, pentru instaurarea "unei ordini revoluţionare stricte", cerea "să se reprime fără cruţare încercările de anarhie din partea beţivilor, huliganilor, contrarevoluţionarilor şi altor persoane", adică pericolul cel mai mare pentru Revoluţia din octombrie îl constituiau, după el, beţivii, în timp ce contrarevoluţionarii fuseseră înghesuiţi undeva în rândul al treilea, însă tot el punea problema şi într-un câmp mai larg. În articolul Cum să organizăm întrecerea (7 şi 10 ianuarie 1918), V. I. Lenin proclama ţelul comun şi unic al "curăţării pământului rusesc de toate insectele dăunătoare". Şi prin insecte el înţelegea nu numai pe cei străini prin apartenenţa de clasă, dar şi pe "muncitorii care se eschivează de la muncă", de pildă zeţarii de la tipografiile partidului din Petrograd. Iată ce face îndepărtarea timpului. Ne este greu să înţelegem astăzi cum acei muncitori, care de-abia de veniseră dictatori, au convenit numaidecât să se eschiveze de la o muncă pe care o făceau pentru ei înşişi.) Şi încă: "... în care cartier dintr-un mare oraş, în care fabrică, în care sat... nu există... sabotori care îşi zic intelectuali?" E adevărat, formele de curăţare a insectelor prevăzute de Lenin în acest articol erau diferite: aici să fie băgaţi la închisoare, acolo să fie puşi să cureţe latrinele, din colo, "după ce şi-au ispăşit pedeapsa la carceră, să li se elibereze carnetele galbene", în altă parte - să fie împuşcat parazitul; erau aici la alegere - închisoarea "sau muncă silnică de maximă severitate". Examinând şi sugerând direcţiile principale ale pedepsei, Vladimir Ilici propunea cu toate acestea ca descoperirea celor mai bune măsuri de curăţare să devină obiectul întrecerii "comunelor şi comunităţilor".

Nu putem să facem o cercetare completă a tuturor celor care erau înrolaţi sub această definiţie largă de insecte: populaţia Rusiei era mult prea eterogenă şi în cadrul ei se întâlneau grupuri mici, izolate, complet inutile şi, de altfel, acum uitate. Insecte erau, fireşte, proprietarii de pământ. Insecte erau cooperatorii. Toţi proprietarii de case. Multe insecte se aflau printre profesorii de liceu. Consiliile parohiale ale bisericilor erau pline de insecte, insectele cântau în corurile bisericeşti. Insecte erau toţi preoţii şi, cu atât mai mult - toţi călugării şi călugăriţele.

Dar şi acei tolstoieni, care, in trând în serviciu la soviete ori la calea ferată, nu au depus jurământul scris, obliga toriu, de a apăra puterea sovietică cu arma în mână, şi ei s-au descoperit ca insecte (şi mai departe o să vedem câteva procese de-ale lor). Fiindcă veni vorba de căile ferate, sub uniforma lor se ascundeau multe insecte şi era necesar să fie extirpate, unele chiar strivite. Cât despre telegrafişti, aceia nu se ştie de ce, în marea lor majoritate erau insecte înveterate care nu simpatizau Sovietele. Nu poţi spune nimic bun nici despre VIKJEL, nici despre alte sindicate, adeseori pline de insecte ostile clasei muncitoare.

Chiar şi numai grupurile enumerate alcătuiesc deja o cifră uriaşă, de ajuns pentru câţiva ani de muncă de curăţare. Şi mai erau tot felul de intelectuali blestemaţi, studenţi fără astâmpăr, tot felul de excentrici, căutători de adevăr şi nebuni, de care încă Petru I a în cercat să cureţe Rusia şi care în totdeauna constituie un inconvenient pentru un regim sever şi armonios.

Dar această dezinsecţie sanitară nu ar fi fost posibilă, mai ales în condiţii de război, dacă s-ar fi folosit formele de procedură şi normele juridice perimate. S-a adoptat însă o formă absolut nouă: represiunea fără judecată, şi această sarcină ingrată şi-a asumat-o cu abnegaţie VCEKA - Santinela Revoluţiei, unicul organ represiv din istoria omenirii, care a concentrat în mâinile sale: urmărirea, arestarea, ancheta, procuratura, judecarea şi executarea sentinţei.

În 1918, pentru a accelera şi victoria culturală a revoluţiei, au început să scoată şi să arunce moaştele sfinţilor şi să confişte odoarele bisericeşti. În apărarea bisericilor şi mânăstirilor devastate au izbucnit răzmeriţe populare. Din loc în loc erau trase clopotele de alarmă, şi pravoslavnicii se adunau, de multe ori înarmaţi cu bâte. Fireşte, se întâmpla ca pe unii să-i achite pe loc, iar pe alţii să-i aresteze.

Chibzuind astăzi la anii 1918-1920, ne aflăm în dificultate: oare să includem în valurile care au inundat închisorile şi pe toţi cei care au fost striviţi înainte de a fi ajuns în celula închisorii? Şi la ce rubrică să-i trecem pe toţi cei pe care kombedî îi suprimau în pridvorul sovietului sătesc sau în curţile din spate? Oare au izbutit să pună măcar un picior pe pământul Arhipelagului participanţii la comploturile care erau descoperite în ciorchini, fiecare gubernie având câte unul (două la Riazan, unul la Kostroma, unu la Vîşni Volociok, unul la Velij, câteva la Kiev, câteva la Moscova, câte unul la Saratov, Cernigov, Astrahan, Seligher, Smolensk, Bobruisk, la cavaleria din Tambov, la Cembar, Velikie Luki, Mstislav şi altele), ori nu au izbutit şi din această cauză nu intră în obiectul cercetării noastre? Lăsând la o parte înăbuşirea vestitelor rebeliuni (cele de la Iaroslavl, Murom, Rîbinsk, Arzamas), unele evenimente nu le cunoaştem decât după nume, de pildă masacrul de la Kolpino - ce a fost asta, despre cine a fost vorba?... Unde să-l consemnezi?

O dificultate deloc neglijabilă este aceea de a hotărî unde să incluzi - aici, în valurile celor care au umplut închisorile, ori în bilanţul războiului civil - zecile de mii de ostatici, aceşti oameni paşnici, care, personal, nu au fost acuzaţi de nimic şi care nici măcar nu au fost înscrişi cu creionul pe o listă, luaţi spre a fi exterminaţi ca măsură de intimidare sau de represiune împotriva inamicului militar sau împotriva mulţimii revoltate? După 30 august 19188, NKVD-ul a trimis directive în provincie "să fie neîntârziat arestaţi toţi eserii de dreapta, iar din rândul burgheziei şi ofiţerimii să se reţină un număr important de ostatici". (Ca şi cum, de pildă, după atentatul grupului lui Alexandr Ulianov, ar fi fost arestat nu doar acest grup, ci toţi studenţii din Rusia şi un număr important de membri ai zemstvelor.) Acest lucru a fost explicat în mod deschis (Laţis, ziarul "Teroarea roşie", 1 noiembrie 1918): "Noi nu ne războim cu persoane separate. Noi nimicim burghezia ca clasă. La anchetă să nu căutaţi probe materiale şi dovezi că acuzatul a acţionat prin faptă şi cuvânt împotriva sovietelor. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneţi: cărei clase aparţine, ce origine are, ce educaţie, ce studii ori profesie. Tocmai aceste întrebări trebuie să hotărască soarta acuzatului. În aceasta rezidă sensul şi fondul terorii roşii".

Prin hotărârea Consiliului Apărării din 15 februarie 1919 - probabil prezidat de Lenin - s-a propus organelor CEKA şi NKVD să ia ca ostatici ţărani din acele localităţi unde deszăpezirea căilor ferate "nu decurge în mod satisfăcător", cu menţiunea că "dacă zăpada nu va fi curăţată, ei vor fi împuşcaţi". Printr-un decret al SNK de la sfârşitul anului 1920 s-a aprobat să se ia ostatici şi dintre social-democraţi.

Însă, chiar dacă urmărim strict doar arestările obişnuite, trebuie să remarcăm că încă din primăvara anului 1918 a început să tălăzuiască valul socialist-trădătorilor, care a curs neîntrerupt vreme de mulţi ani. Membrii tuturor acestor partide - eserii, menşevicii, anarhiştii, socialiştii-populari - decenii de-a rândul doar s-au prefăcut revoluţionari, n-au făcut decât să poarte mască, şi pentru asta ajungeau la ocnă, fiindcă se prefăceau. Şi doar în vâltoarea năvalnică a revoluţiei s-a descoperit brusc esenţa burgheză a acestor social-trădători. Era deci firesc să se purceadă la arestarea lor! Imediat după cadeţi, după dizolvarea Adunării Constituante, după dezarmarea regimentului Preobrajenski12 şi a altor regimente, au pornit să-i ridice încet-încet, la început pe ascuns, şi pe eseri, şi pe menşevici. Începând cu 14 iunie 1918, ziua excluderii lor din toate sovietele, aceste arestări au devenit mai frecvente şi mai compacte. De la 6 iulie, valul i-a cuprins şi pe eserii de stânga, care de mai multă vreme şi cu mai multă perfidie s-au prefăcut aliaţii unicului partid consecvent al proletariatului. De atunci era suficient, indiferent în ce uzină ori în ce orăşel, să aibă loc vreo tulburare muncitorească, vreun val de nemulţumiri sau vreo grevă (au fost destule încă din vara anului 1918, iar în martie 1921 ele au zguduit Petrogradul, Moscova, apoi Kronstadtul şi au determinat NEP-ul), pentru ca, o dată cu liniştirea, concesiile, satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale muncitorilor, CEKA să aresteze fără zgomot, noaptea, pe menşenici şi eseri ca fiind singurii vinovaţi de aceste tulburări. În vara lui 1918, în aprilie şi octombrie 1919 au fost întemniţaţi pe capete anarhiştii. În 1919 au fost închişi toţi membrii comitetului central al partidului eserilor care au putut fi prinşi şi care au zăcut la Butîrki până la procesul lor din 1922.

În acelaşi an 1919, cunoscutul cekist Laţis scria despre menşevici: "Astfel de oameni sunt pentru noi mai mult decât stingheritori. Iată de ce îi măturăm din cale, ca să nu ni se încurce printre picioare... Îi închidem într-un loc izolat, la Butîrki, şi îi obligăm să stea la adăpost până ce va lua sfârşit lupta dintre muncă şi capital". În iulie 1918, toţi participanţii la congresul muncitorilor fără partid au fost arestaţi de detaşamentul gărzii letone de la Kremlin, şi la Taganka era gata-gata să fie toţi împuşcaţi pe loc.

Încă din 1919 s-a manifestat suspiciune faţă de ruşii noştri care se întorceau din străinătate (de ce? cu ce misiune?) şi astfel au fost întemniţaţi, la întoarcere, ofiţerii corpului expediţionar rus (în Franţa).

În acelaşi an 1919, aruncând plase uriaşe în jurul unor comploturi reale sau imaginare ("Centrul Naţional"13, Complotul Militar), la Moscova, la Petrograd şi în alte oraşe făceau execuţii după liste (adică luau oameni aflaţi în libertate pentru a-i împuşca imediat) şi azvârleau în puşcărie pur şi simplu cu toptanul intelectualitatea care, chipurile, gravita în jurul cadeţilor. Dar ce înseamnă "care gravita în jurul cadeţilor"? Intelectualitatea care nu era nici monarhistă şi nici socialistă, adică: toate cercurile ştiinţifice, universitare, artistice, literare şi chiar întreg corpul ingineresc. În afară de scriitorii aflaţi la poluri extreme, în afară de teologi şi teoreticieni ai socialismului, restul intelectualităţii, în proporţie de 80%, "gravita în jurul cadeţilor". După opinia lui Lenin, aici intra, de pildă, Korolenko, "un biet filistin, prizonier al prejudecăţilor burgheze", "unor astfel de «talente» nu le-ar strica să stea vreo câteva săptămâni la închisoare". Despre arestarea unor grupuri separate aflăm din protestele lui Gorki. La 15 septembrie 1919 Ilici îi răspunde: "... pentru noi este clar că şi aici au existat greşeli", dar - "Auzi, ce mare nenorocire! Ce nedreptate!" şi îl sfătuieşte pe Gorki "să nu-şi piardă timpul, lamentându-se pentru nişte intelectuali descompuşi".

Din ianuarie 1919 s-a intensificat sistemul de predare obligatorie a surplusului de produse agricole şi pentru strângerea lui au fost formate detaşamentele de colectare. Ele au întâlnit pretutindeni opoziţia satului - uneori îndărătnic evazivă, alteori violentă. Reprimarea acestei opoziţii a furnizat, de asemenea (fără a-i mai pune la socoteală pe cei împuşcaţi pe loc), un val abundent de arestaţi vreme de doi ani.

Omitem cu bună ştiinţă de aici acea parte foarte mare a acţiunii de măcinare, de către CEKA, prin secţiile speciale şi tribunalele militare revoluţionare, legată de înaintarea liniei frontului, de ocuparea oraşelor şi regiunilor. Aceeaşi directivă a NKVD-ului din 30 august 1918 recomanda ca eforturile să fie îndreptate "spre împuşcarea necondiţionată a tuturor celor amestecaţi în activitatea albgardiştilor". Uneori însă eşti dezorientat: cum să faci o delimitare cât mai justă? Dacă începând din vara anului 1920, când războiul civil nu se sfârşise definitiv şi pretutindeni, dar pe Don el se isprăvise, de acolo, din Rostov şi Novocerkassk, sunt expediaţi la Arhanghelsk o mulţime de ofiţeri, iar de aci, mai departe, cu şlepurile - la Solovki (şi câteva şlepuri s-au scufundat în Marea Albă, ca, de altfel, şi în Marea Caspică) - oare unde trebuie să încadrezi toate acestea: în perioada războiului civil ori în cea a începutului construcţiei paşnice? Dacă în acelaşi an la Novocerkassk este împuşcată soţia gravidă a unui ofiţer pentru vina de a-şi fi ascuns soţul - oare în ce categorie trebuie înscrisă?

În mai 1920 este făcută publică hotărârea Comitetului Central "privind activitatea subversivă din spatele frontului". Ştim din experienţă că orice hotărâre de acest fel constituie un impuls pentru un nou val general de arestaţi, este semnul exterior al acestui val.

În organizarea tuturor acestor valuri, o dificultate specială (dar şi un merit special) a constituit-o absenţa până în anul 1922 a unui cod penal, a oricărui sistem de legi penale. Doar conştiinţa revoluţionară îi că lăuzea (şi întotdeauna fără greş!) pe sechestranţi şi canalizatori: pe cine să ia şi ce să facă pe urmă cu ei.

În această trecere în revistă nu vor fi examinate valurile de criminali şi delincvenţi de drept comun şi de aceea vom menţiona doar faptul că toate nenorocirile şi lipsurile apărute o dată cu reorganizarea administraţiei, a instituţiilor, cu schimbarea tuturor legilor nu puteau decât să sporească considerabil numărul furturilor, atacurilor tâlhăreşti, al cazurilor de violenţă, luare de mită şi revânzare (speculă). Cu toate că nu erau chiar atât de periculoase pentru existenţa Republicii, aceste delicte de drept comun erau, de asemenea, parţial urmărite, şi, prin valurile lor de arestaţi, augmentau valurile contrarevoluţionarilor.

Există însă şi o speculă cu caracter absolut politic, cum se arăta într-un decret al Consiliului Comisariilor Poporului din 22 iu lie 1918, semnat de Lenin: "Cei vinovaţi de vânzarea, cumpărarea sau conservarea în vederea comercializării cu intenţia de a obţine profit a produselor alimentare monopolizate de Republică (un ţăran păstrează grâul pentru a-l vinde ca să obţină profit, dar ce fel de profit este acesta?? - A.S.)... sunt pasibili de pedeapsa cu închisoarea pe un termen de cel puţin zece ani, completată cu muncă silnică de maximă duritate şi cu confiscarea întregii averi".

Din vara aceea, satul, făcând eforturi peste puterile lui, a predat an de an recolta fără să primească nici un ban. Acest lucru a iscat răscoale ţărăneşti şi, în consecinţă, reprimarea lor şi noi arestări. ("Partea cea mai harnică a poporului a fost realmente stârpită", îi scria Korolenko lui Gorki la 10 august 1921.) În anul 1920 cunoaştem (nu cunoaştem...) procesul "Alianţei Ţărăneşti din Siberia". La sfârşitul anului 1920 a avut loc înfrângerea preventivă a răscoalei ţăranilor din Tambov, condusă de Uniunea Ţărănimii Muncitoare (ca şi în Siberia).

Aici n-a avut loc nici un proces...

Însă majoritatea arestărilor din satele Tambovului s-a efectuat în iunie 1921. Gubernia Tambov a fost împânzită cu lagăre de concentrare pentru familiile ţăranilor care au participat la răscoală. Loturi de pământ în câmp deschis erau împrejmuite de stâlpi cu sârmă ghimpată, şi fiecare familie, bănuită că ar avea un bărbat care participă la răscoală, era dusă şi ţinută acolo trei săptămâni. Dacă timp de trei săptămâni bărbatul nu se prezenta să-şi răscumpere familia cu capul său, aceasta era deportată.

Mai înainte, în martie 1921, au fost trimişi în insulele Arhipelagului, trecând prin bastionul Trubeţkoi al fortăreţei Petropavlovskaia, marinarii Kronstadtului răsculat, cu excepţia celor împuşcaţi.

Acel an 1921 a început cu ordinul VCEKA nr. 10 (din 8 ianuarie 1921): "În ceea ce priveşte burghezia, trebuie intensificată represiunea!" Acum, când războiul civil luase sfârşit, represiunea nu trebuie diminuată, ci intensificată! Cum s-a realizat asta în Crimeea - o aflăm din unele versuri ale lui Voloşin.

În vara lui 1921 a fost arestat Comitetul Obştesc pentru sprijinirea victimelor foametei (Kuskova 17, Prokopovici 18, Kişkin 19 ş.a.), care a încercat să stopeze ofensiva foametei fără precedent din Rusia. Însă era vorba că aceste mâini care ofereau hrană nu erau acelea cărora să li se poată permite să hrănească pe cei flămânzi. Aflat pe patul de moarte, Korolenko, preşedintele cruţat al acestui Comitet, a numit nimicirea comitetului "politicianism de cea mai joasă speţă, politicianism guvernamental" (scrisoarea către Gorki din 14 septembrie 1921. (Şi tot Korolenko menţionează principala trăsătură a închisorilor din 1921: "Toate sunt impregnate de tifos". Afirmaţie confirmată de Skripnikova, şi de alţii, care au făcut închisoare în vremea aceea.)

În acelaşi an 1921 se practicau şi arestările studenţilor (de pildă, cei de la Academia Timiriazev ori grupul lui E. Doiarenko) pentru "critica regimului" (nu în public, ci în discuţiile dintre ei). Astfel de cazuri nu au fost, probabil, prea multe, pentru că grupul amintit a fost interogat de Menjinski şi Iagoda personal.

Dar nici puţine. Căci cum se putea încheia, dacă nu cu arestări, greva neaşteptată şi temerară a studenţilor de la MVTU din primăvara anului 1921? Încă din perioada cruntei reacţiuni stolîpiniste aici exista tradiţia alegerii rectorului dintre profesorii acestui institut. Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul Kalinnikov (o să-l mai întâlnim şi pe banca inculpaţilor), puterea revoluţionară a trimis în locul lui pe un oarecare inginer mediocru. Asta s-a petrecut în toiul sesiunii de examene. Studenţii au refuzat să se prezinte la examene, au organizat o întrunire tumultuoasă în curte, l-au dezavuat pe rectorul trimis şi au cerut să se menţină statutul de autonomie a institutului. Pe urmă, întreaga întrunire a pornit pe jos spre strada Mohovaia, pentru o întâlnire camaraderească cu studenţii de la Universitate. Iată însă că se ridica o problemă: ce trebuie să facă puterea? Problemă da, însă nu şi pentru comunişti. Pe vremea ţarismului s-ar fi dezlănţuit toată presa onestă, toată lumea intelectuală: jos guvernul, jos ţarul! Acum însă i-au notat pe oratori, au lăsat întrunirea să se împrăştie, au suspendat sesiunea de examene, iar în vacanţa de vară, în diferite locuri, unul câte unul, i-au arestat pe toţi care trebuiau arestaţi. Astfel, unii nici nu şi-au luat diploma de inginer.

În acelaşi 1921 s-au extins şi s-au organizat arestările membrilor altor partide. De fapt, dăduseră deja gata toate partidele politice, cu excepţia celui învingător. (O, să nu sapi groapa altuia!) Şi pentru ca descompunerea partidelor să fie ireversibilă, mai trebuia să se descompună membrii înşişi ai acestor partide, corpurile acestor membri.

Nici un cetăţean al statului rus care a intrat cândva într-un alt partid decât cel bolşevic nu putea să scape de soarta sa, el era condamnat (dacă nu izbutea, ca Maiski ori Vîşinski, pe scândurile naufragiului, să treacă la comunişti). Putea să nu fie arestat în primul eşalon, putea să supravieţuiască (după gradul său de periculozitate) până în 1922, până în 1932 sau chiar până în 1937, dar listele erau păstrate, sorocul i se apropia, sorocul sosea, el era arestat ori nu mai invitat cu amabilitate pentru a i se pune unica întrebare: a fost el membru al... de la... până la...? (I se puneau şi întrebări privind activitatea lui duşmănoasă, dar prima întrebare era hotărâtoare, cum limpede ni se pare nouă astăzi, după decenii.) Mai departe, soarta lui putea fi variată. Unii ajungeau imediat într-una din celebrele închisori centrale ţariste (din fericire, toate închisorile centrale s-au păstrat bine, şi unii socialişti nimereau chiar în aceleaşi celule şi la aceiaşi gardieni, pe care îi cunoşteau). Altora li se propunea să meargă în exil - o, nu pentru multă vreme, doar pentru vreo doi-trei anişori. Iar uneori şi mai blând: să primească un minus în actul de identitate (atâtea oraşe în care nu i se permitea accesul), să-şi aleagă singur domiciliul, dar, mai de parte, fiţi aşa de bun să locuiţi în acest loc şi să aşteptaţi hotărârea GPU-ului.

Operaţia s-a întins pe parcursul multor ani, deoarece una dintre condiţiile importante era să se desfăşoare în linişte şi să rămână neobservată. Cel mai important era să cureţe neapărat Moscova, Petrogradul, porturile, centrele industriale şi pe urmă pur şi simplu judeţele de toate celelalte soiuri de socialişti. Aceasta era o pasienţă grandioasă, tăcută, ale cărei reguli erau cu totul de neînţeles contemporanilor şi ale cărei contururi noi le putem aprecia doar astăzi. O minte clarvăzătoare planificase totul, nişte mâini grijulii, fără să piardă nici o clipă, luau o carte, care a ispăşit trei ani în acelaşi teanc, şi o mutau uşurel în altul. Cine fusese întemniţat într-o centrală era trimis în exil (şi undeva cât mai departe), cine a ispăşit un "minus" era transferat în exil (însă dincolo de limitele oraşelor marcate cu "minus"), din exil în alt exil, pe urmă din nou în centrală (alta decât cea dinainte). Câtă răbdare puteau să aibă cei ce făceau pasienţe! Şi treptat, fără zgomot, fără strigăte, membrii celorlalte partide dispăreau, pierdeau orice legătură cu oamenii şi locurile unde înainte erau cunoscuţi, ei şi activitatea lor revoluţionară. Astfel, pe nesimţite, se pregătea neabătut nimicirea acelora care odinioară se agitau la mitingurile studenţeşti, care îşi zăngăneau mândri lanţurile ţariste.

(La 29 iunie 1921, Korolenko îi scria lui Gorki: "Cândva, istoria va consemna că revoluţia bolşevică a reprimat pe revoluţionarii sinceri şi pe socialişti cu aceleaşi mijloace ca şi regi mul ţarist". O, dacă ar fi fost aşa, toţi ar fi supravieţuit!)

În această operaţie a Marii Pasienţe a fost exterminată majoritatea vechilor deţinuţi politici, deoarece numai eserii şi anarhiştii, nu social-democraţii, au primit de la tribunalele ţariste cele mai nemiloase condamnări, şi doar ei au alcătuit populaţia ocnelor de odinioară.

Ordinea exterminării era, totuşi, îndreptăţită: în anii '20, lor li s-a propus să semneze declaraţii de renegare a partidelor din care făceau parte şi a ideologiei acestora. Unii au refuzat şi, astfel, fireşte, au ajuns în primul eşalon de exterminare, alţii au prezentat asemenea declaraţii şi, prin aceasta şi-au adăugat câţiva ani de viaţă. Însă, implacabil, venea şi rândul lor şi, implacabil, capul lor cădea de pe umeri.

Aleksandr Soljeniţîn - Istoria nu poate fi niciodată tratată integral, chiar dacă scrii până la moarte!

2009-04-03T21:07:00.001+03:00

Interviul cu Alexander Soljenitin afost realizat de Viktor Lociak în iunie 2001, pentru săptămânalul rus Moskovskie Novosti, cu prilejul aparitiei eseului istoric Două secole împreună. 1795-1995, si a fost reluat, în martie 2002, de Lire.fr, cu ocazia aparitiei, la editura Fayard, a primului volum în versiune franceză.
Alexander Issaievici, cititorii dumneavoastră au constatat că, în multele decenii de productie literară, încă, nu ati publicat niciodată lucrări stiintifice.
De fapt, când scriam Roata rosie, îmi doream deja să fac o muncă stiintifică. Dar n-am putut exploata totalitatea documentatiei istorice de care m-am folosit. Cartea de acum (Două secole împreună. 1795-1995 - n.t.) nu s-a născut dintr-o simplă vecinătate cu Roata rosie, ea este chiar o emanatie organică. Roata nu m-a dus prea departe. Am început cu anii care au precedat revolutia, urcând, după aceea, până la mijlocul secolului al XIX-lea: astfel că am cules o grămadă de documente pe care era de neconceput să le folosesc integral. Pe drum, m-am izbit constat de întrebarea despre relatiile între evrei si rusi; e normal, pentru că ea a focalizat atentia societătii mai cu seamă de pe la sfârsitul secolului al XIX-lea. Ce era de făcut? Să o tratez în detaliu în Roata rosie ar fi fost o eroare grosolană, acest fapt ar fi dat acestei lucrări un accent tendentios, fals, un mijloc indirect de a explica evenimentele printr-o ingerintă evreiască. N-am vrut să procedez asa. Dar aveam toate aceste documente neexploatate. Am lucrat cincizeci si patru de ani la Roata rosie, ca să o isprăvesc în 1990. Luând în considerare toate aceste ramuri care plecau din trunchi si pe care nu le-am putut folosi, aceea a bolsevicilor, a revolutionarilor democrati, a liberalilor, toate aceste chestiuni evreiesti, m-am apucat de lucru în 1990.
Caracterul stiintific al acestei cărti nu vine din faptul că problema este prea fierbinte pentru ca scriitorul să ajungă să se implice prea mult, să fie subiectiv?
Nu-mi imaginez un alt mod de a exploata documente istorice. Voiam să expun faptele ca atare. Putini erau cei care le cunosteau. E stupefiant! Se credea că subiectul a tot fost bătut, dar această istorie n-a fost studiată, ca si cum n-ar fi existat. Nu înteleg de ce.
Lucrarea dumneavoastră comportă o enormă cantitate de note. Toti cei care au avut-o în mână se for fi întrebat fără îndoială cum ati procedat pentru a redacta toate acestea.
Ca si pentru Roata rosie. Aveam deja obisnuinta, adunarea întregii documentatii, cărtile, fabuloasa cantitate de ziare pe microfilme. Evident, când am realizat că voi scrie o nouă carte, a trebuit să mă sprijin pe note, ceea ce nu îmi era în obicei. Pe de altă parte, în cazul multor surse si al predecesorilor istoriei, am făcut apel în permanentă la contemporanii mei care au reflectat asupra acestor subiecte. Pe când trăiam în Vermont, am primit, timp de zece ani, revista 22, cea mai bună publicatie izraeliană de limbă rusă. Ea e făcută de rusi, de intelectuali care au plecat în Israel păstrând o legătură cu Rusia. Am găsit multe informatii în paginile revistei. Pentru rest, Natalia Dimitrievna, sotia mea, m-a ajutat, cum a făcut-o întotdeauna, pentru toate scrierile mele. De asemenea, am fost ajutat mult de mezinul meu, Stepan. E foarte matur din punct de vedere intelectual, mereu pregătit să facă un serviciu, citeste mult si se interesează de multe lucruri. Când am revenit în Rusia, îmi lipseau încă anumite documente, trebuiau completate multe note, or bibliotecile rusesti erau într-o stare lamentabilă si mi-ar fi fost imposibil să găsesc tot ceea ce aveam nevoie. Adesea a trebuit să caut editii vechi în America. Stepan a fost acela care a făcut acest lucru si mi le-a trimis.
E bine să ai trei fii, astfel are mereu cine să te ajute…
Da, cum se spune, să ai un fiu, nu face cât un fiu, să ai doi fii nu face cât un fiu, dar să ai trei fii asta face cât un fiu. La modul general când faci o treabă stiintifică sau literară, dacă nu te familiarizezi în întregime cu documentele, dacă nu le pătrunzi cu totul, nu poti să le exprimi cu fidelitate substanta. Am citit atât autori evrei încât sunt impregnat de aceste texte, am putut să mă orientez cu usurintă.
Numerosi cititori vor descoperi lucruri pe care nu le presupuneam că ar fi existat, precum faptul că grupul Narodnaia Volia a fost printre initiatorii ideologici ai pogromurilor antievreiesti de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
Da, participarea lor, incitările lor la programuri a fost pentru mine o adevărată surpriză. Eu însumi am descoperit multe scriind această carte! În timpul războiului contra lui Napoleon, de exemplu, evreii au ajutat armata rusă. Din întâmplare, citind un ziar sovietic din anii '20, am dat peste un document din care reiesea că evreii au dezvăluit unde învinseseră francezii la Berezina.
În prima parte a cărtii dumneavoastră, îl interpelati pe Tolstoi de mai multe ori. Există sentimentul unui fel de dezbatere prin opere interpuse, nu cu Tolstoi însusi, ci în raport cu perceptia pe care o avea asupra acestei probleme, a relatiilor între rusi si evrei.
Sunt adesea în dezacord cu Tolstoi. Nu cu privire la psihologia războiului. Însă, Tolstoi n-a scris nimic special referitor la evrei. N-a avut, poate, ocazia de a se apleca asupra aceste teme. Există, în toate acestea, fraze reproduse de anumite persoane care au discutat cu el: "Tolstoi mi-a zis că…". Ca să stii dacă a spus cu adevărat ceva anume, trebuie verificat!
Cartea dvs. sparge o dogmă, aceea a unei Rusii tariste temnită a popoarelor, a poporului evreu în particular. Prezentati un tablou care variază mult în functie de tari. De exemplu, Alexandru al II-lea a împins comunitatea evreiască spre civilizatie. Ati provocat polemici.
Evident. Unii mă contrazic pentru că nu au citit documentele pe care mă bazez; alti comentatori sunt pur si simplu părtinitori. Cât i-am înteles! Ceea ce imită pe oricine altcineva nu face decât să mă surprindă. Luati O zi din viata lui Ivan Denisovici. La aparitie a fost taxată drept antisemită. Pentru ce? Pentru că Cesar Makaronici nu făcea parte din masonerie! S-a mers până la a mi se reprosa că n-am folosit o singură dată cuvântul "jidan"! Vă imaginati, "nu am folosit", e o lume pe dos! În Pavilionul cancerosilor, personajul meu Lev Leonidovici e un minunat chirurg, un om foarte simpatic; or, criticii au scris unul după altul că Pavilionul era o carte antisemită pentru că, în mediul medical pe care l-am descris, nu era nici un evreu. Totusi, se vede bine că acest personaj este astfel, după felul în care vorbeste, după cuvintele pe care le întrebuintează, fără a mai tine cont de numele lui. Dar cel mai uluitor este ceea ce s-a întâmplat cu privire la august 1914 (primul volum din Roata rosie). Această carte încă nu apăruse în engleză, nimeni încă n-o putuse citi în Statele Unite, când deja a pornit o campanie care o socotea funciarmente antisemită pentru că nu am ascuns că Bograv, ucigasul lui Stolipin (presedintele Consiliului în 1906, autorul legilor agrare vizând să suprime colectivitătile tărănesti) era evreu… În martie 1985, americanii au procedat la fel la audierile din Senat în jurul acelui august 1914 descris de mine si de "antisemitismul" său. Acelasi lucru în Uniunea Sovietică: nimeni n-a citit, dar toată lumea denuntă antipatriotismul meu.
Ati scris că rolul poporului evreu în Istorie este un mister pentru noi toti. Aveti impresia că acest mister s-a disipat cât de cât?
Nu. Am câteva ipoteze. Sunt poate perceptibile în această carte, dar nu am o explicatie definitivă. E o problemă metafizică excesiv de complexă. Estimez că specialistii - nu oameni ca noi, adevăratii specialisti - nu au găsit mai mult. Nu este dat spiritului uman să sesizeze totul. Rămâne totdeauna o parte de mister. O ipoteză ar putea fi că evreii au fost trimisi pentru a fi catalizatori ai vietii sociale, un catalizator dinamizant. Se stie că, în doză infimă chiar, un catalizator poate modifica cu totul un proces, îl poate dinamiza, poate provoca reactii. E o teorie. Dar noi nu cunoastem intentiile devine.
Din primele pagini, mărturisiti cititorului că obiectivul dvs. este de a descoperi cum ar putea rusii si evreii generatiei viitoare să stabilească relatii normale. Cum?
Înainte de orice, printr-o adevărată constientizare, de ambele părti, a trecutului si a sinelui. În viata obisnuită, oamenii sunt adesea impulsivi, foarte indulgenti cu ei însisi si foarte porniti în a-i acuza pe altii. Trebuie să fii tolerant. Această problemă e abordată fără pic de nuantă de numerosi literati rusi, care au judecăti satirice, iresponsabile. Mă refer si la un mare număr de declaratii evreiesti abrupte si ostile despre rusi. Cred că dacă se pune totul deoparte, oamenii se vor întelege între ei, vor avea o tresărire de constiintă, îsi vor nuanta afirmatiile si vor căuta solutii bune. Cât despre a le indica dinainte, acest lucru e îngrozitor de dificil.
Expuneti cum, timp de un secol si jumătate, tarii au vrut ca evreii să devină agricultori, fără succes. După aceea spuneti că la fondarea Israelului au pus pe picioare o agricultură fabuloasă fără pământ, fără apă.
Paradoxul nu este decât aparent. A dispune de propriul lor pământ creează o pasiune, un sentiment profund de atasament la patria lor. A cultiva propriul lor pământ… nimeni n-o va face pentru noi.
Vă mirati că în ciuda a două mii de ani de dispersare, evreii n-au fost asimilati…
E o calitate uimitoare si remarcabilă. Nici un alt grup nu a evoluat astfel. Diseminat, un popor pierde foarte repede legăturile sale cu originea. A treia generatie de emigranti rusi, de exemplu, nu mai este deloc rusă; a doua generatie nu mai este, de altfel, deja, în întregime. Această calitate remarcabilă este un alt mister al caracterului evreu. Cred că însisi evreii nu înteleg acest lucru mai mult ca noi. Această fortă a legăturii pe care o au independent de evenimente, de orori, de epocă, de loc, de distantă… De ce e pentru ei asimilarea atât de dificilă? Cel care este confruntat cu această necesitate e ca si cum ar fi rupt în două: logica ar cere să se integreze, dar, pe de altă parte, există ceva în el care îl retine. Această pendulare înnăscută are, desigur, o origine metafizică. Din ce motiv anume sunt privati de asta? De ce evreii au o asemenea dificultate de a face pasul? În Rusia, exemplele sunt din belsug; aveau doar avantaje convertindu-se la crestinism, la protestantism în special, care nu impunea nimic inacceptabil. Dar nu, ei au făcut-o, din principiu.
Alt mister, pe care l-ati abordat în multe feluri: evreii au fost fermentul revolutiei.
Sunt o multime de motive pentru asta. Tineretul evreu era deja în miscarea revolutionară, de mult timp, si atunci când lucrurile au explodat, în 1917, acest tineret, devenit ateu a rupt cu generatia precedentă, cu religiosii. S-a asistat la un mare număr de rupturi familiale. Tinerii părăsesc locuinta părintească si o blesteamă. Bătrânii nu au participat, dar tinerii s-au lansat în rebeliune, cu pretul tragediilor personale. Pe de altă parte, bolsevicii au jucat un rol. Când au pus mâna pe putere, s-au izbit de un sabotaj masiv din partea functionarilor să lucreze. Toate ministerele, toate administratiile erau paralizate. Bolsevicii se mentineau cu chiu cu vai, prin fortă, si nimic nu mai mergea în nici o parte, până la cel mai îndepărtat colt al Rusiei. Dimanstein, seful Sectiei evreiesti de pe lângă guvern scrie că Lenin a dat atunci ordin să fie adusi evreii din intelighentia si din mica burghezie pentru a ocupa locul functionarilor refractari. A fost o veritabilă miscare de masă. Aceste manevre au permis evreilor să se integreze în aparatul administrativ în profunzime, în toate tările.
Evreii promovau contractul de închiriere a pământului, o atitudine progresistă fată de lumea tărănească. Ei au promovat schimbarea banilor, băncile, au participat la crearea pietelor, precum aceea al zahărului, a grânelor, a petrolului, pe care le citati. Aceste relatii economice nu erau susceptibile de subminarea sistemului existent?
Stiti, capitalismul nu era pe cale de a dezorganiza Rusia. El nu era sustinut doar de evrei, multi rusi îl făceau si ei să avanseze, si Rusia devenea capitalistă fără explozie sau fractură. Concurenta există. Dar acest lucru nu putea atinge structura tării.
În prima parte a cărtii, Alexandru al II-lea apare drept tarul cel mai progresist în ceea ce priveste chestiunea evreiască. El avea o pozitie liberală fată de problemă.
Era o componentă naturală a liberalismului său. Dar, sub domnia sa, evreii din Rusia, au realizat cel mai mare avans în domeniile educatiei si economiei. Martorii îsi amintesc că, într-o anumită epocă, nu ar fi putut nicicum forta un evreu să meargă la liceu, chiar fiind bătut cu vergile. Interdictiile religioase, traditia îi opreau. Apoi, ceva a cedat si tendinta s-a inversat. Alexandru al II-lea a făcut mult pentru asta.
Vorbiti de patriotism, trădat în momentul Sutelor Negre. Există o anumită analogie cu perioada actuală în care liberalii au renuntat să se ocupe de această chestiune.
Într-adevăr, chiar ati formulat răspunsul. Liberalii au renuntat să trateze problema patriotismului; au abandonat, au vândut, si termenul de "patriot" a devenit cea mai rea insultă. Problema a căzut, astfel, pe mâinile aripei extremiste, cu adevărat extremiste si de un nivel intelectual limitat.
Si în viata dvs. atât de complexă, atât de dură, care au fost relatiile cu evreii?
Am avut relatii personale excelente cu multi evrei. Înteleg finetea, delicatetea, bunătatea caracterului evreu care-mi corespunde perfect. Acest lucru ne permite să ne întelegem la un nivel înalt. Milia Mazin este cel mai bun prieten al meu din mediul universitar, chiar si azi. El continuă să predea, acum, când are aceeasi vârstă cu mine si e cel mai mare profesor de matematică din Rostov. N-am fost niciodată ofensat de suspiciunea formidabilă pe care au provocat-o cărtile mele. Sunt deasupra acestor lucruri. Stiu că nu este nimic în mine care să mi se impute. Sunt uluit de a fi astfel bănuit, dar acest fapt nu m-a făcut să răspund si nu m-a afectat niciodată pe plan personal. […]
Cartea se sfârseste în anul 1995. Dacă ar trebui să o complectati pentru a trata cei cinci ani următori până astăzi, ce ati scrie?
E peste puterile mele. De ce m-am oprit în 1995? Am parcurs deja două sute de ani de Istorie. Trebuie să pui punct final într-o zi. Istoria nu poate fi niciodată tratată integral, chiar dacă scrii până la moarte. Dar am impresia că în jurul anului 1990, să zicem între 1988 si 1992 (eram încă în Vermont, SUA), s-a produs un conflict foarte puternic între intelectualii evrei si cei rusi. Atât de puternic încât a înselat însăsi intelighentia. Nu au înteles nimic din ceea ce făcea Eltin, nici din repercusiunile pe care le avea asupra intelighentiei, fără a vorbi de ansamblul tării. Si-au trecut toată energia sfâsiindu-se reciproc, aproape până la exterminare. Partea rusă era slab reprezentată, neîndemânatică si a fost învinsă. Energia intelighentiei nu a fost folosită de bună-credintă. Cu sigurantă, vigoarea schimbărilor s-a diminuat considerabil apoi. Nu se mai poate avea astăzi o gâlceavă atât de violentă asupra chestiunii evreiesti. Aceste explozii se produc periodic, ele nu se pot repeta la intervale scurte; mai mult, câte alte probleme etnice nu s-au ivit între timp? Ele au scos chestiunea ruso-evreiască dintre filele actualitătii. Priviti toate masacrele care au avut loc la granitele tării. Nu prevăd o evolutie brutală în relatiile ruso-evreiesti. Absolut deloc. […]

Versiune în limba română de Florin Dochia

SOLJENIŢÎN: DISCURSUL DE LA VENDEEA

2009-04-03T20:48:00.000+03:00

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.
Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.
Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.
Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.
Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.
Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.
Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.
Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.
Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.
Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.

Aleksandr SOLJENIŢÎN

În româneşte de
Ioana Ocneanu

RECVIEM PENTRU ALEKSANDR SOLJENIŢÎN

2009-04-03T20:47:00.000+03:00

Miercuri 6 august 2008, la Mînăstirea Donskoi din Moscova, unde-şi alesese singur locul de îngropăciune, s-a oficiat, în prezenţa Patriarhului Aleksei II, a fostului preşedinte Vladimir Putin şi a actualului preşedinte Dmitri Medvedev, ceremonia de înmormîntare a lui Aleksandr Isaevici Soljeniţîn, primul şi cel mai mare decon-spirator public al stalinismului şi al comunismului în genere, plecat spre odihna cu drepţii în noaptea de 3 august (ora locală 23.45), la vîrsta de aproape 90 de ani (n. 11 decembrie 1918), în urma unui stop cardiac.
Matematician de profesie, crezuse în prima tinereţe, ca mai toată generaţia sa, în sinceritatea şi necesitatea istorică a idealurilor comuniste, iar în al doilea război mondial luptase ca artilerist în apărarea patriei sovietice. Îndrăznind însă să pună la îndoială într-o scrisoare particulară din 1945 priceperea militară a lui Stalin, este arestat şi condamnat la 8 ani de detenţie politică în închisorile bolşevice, pentru ca din 1953 (anul morţii lui Stalin) să i se impună pentru mai mulţi ani domiciliul obligatoriu în stepele asiatice ale imperiului roşu, astfel că ajunge să cunoască în amănunt şi pe propria piele universul concentraţionar, întreaga demagogie teoretică şi întreaga monstruozitate practică a regimului. Spre sfîrşitul lui 1962, pe fondul parşivului “reglaj” intern antistalinist promovat de Nikita Hruşciov, ajunge să-şi vadă publicată, în revista literară Novîi Mir, prima deconspirare făţişă a realităţilor Gulagului: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (tradusă rapid în numeroase limbi, inclusiv în inte-riorul “lagărului socialist”, dar nu şi în România). De altfel, Soljeniţîn este cel care avea să impună pe plan internaţional termenul de “gulag” („GULAG“: abreviere de la Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“), mai ales prin monumentala sa analiză mărturisitoare intitulată Arhipelagul Gulag (Paris, 1973; în româneşte: Aleksandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag: 1918-1956. Încercare de investigaţie literară, traducere de N. Iliescu şi I. Covaci, postfeţe de Al. Paleologu şi I. V. Şerban, 3 vols., Editura Univers, Bucureşti, 1997-98). Tot în străinătate îi apăruseră integral (fără acordul său), în 1968, Pavilionul canceroşilor şi În cercul întîi (aluzie la primul cerc al Infernului din Divina Comedie), iar în 1970 i se decernase Premiul Nobel pentru Literatură (la propunerea lui François Mauriac).
În februarie 1974, lungul şir de prigoniri suferite de Soljeniţîn în U.R.S.S. culminează cu arestarea şi închiderea sa la Lefortovo, apoi cu ridicarea cetăţeniei sovietice şi condamnarea la expulzare. Sur-ghiunitul hălăduieşte prin Europa de Vest şi prin America (unde zăboveşte timp mai îndelungat), ţine conferinţe incendiare, iar cu timpul devine şi acolo tot mai incomod, mai ales după ce în 1978 avertizează Occidentul asupra falsului său umanism consumist şi dispreţuitor faţă de alte arii culturale. Din 1993, cînd participă la întîlnirea “reacţionară” de la Vendée (unde s-au comemorat victimele masacrelor antiregaliste din vremea Revoluţiei franceze) şi are un discurs fulminant (denunţînd “primul mare genocid teoretizat şi instrumentat ca atare în istoria lumii moderne”), devine aproape persona non grata, ulterior punîndu-i-se în cîrcă şi un anume “antisemitism” (cam cum s-a întîmplat şi la noi, pe scară mai redusă, cu “necuminţitul” Paul Goma). Occidentul sfîrşeşte prin a vedea în el „un conservator ortodox şi slavofil, critic la adresa societăţii de consum“...
În 1990, Arhipelagul Gulag apare pentru prima oară integral şi în U.R.S.S., iar preşedintele de atunci, Mihail Gorbaciov, îi ridică prin decret prezidenţial autorului acuzaţia de trădare şi îi redă cetăţenia sovietică. Anul întoarcerii definitive a lui Soljeniţîn acasă, 1994, coincide cu apariţia micului volum Chestiunea rusă la sfîrşit de secol XX, apărut repede şi în limba română (Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, în traducerea lui Boris Buzilă şi cu o memorabilă postfaţă a regretatului Al. Paleologu). Poziţia sa devine tot mai mult una tradiţionalist-ortodoxă, cu nuanţe care scapă îndeobşte percepţiei rău-voitoare. Lucrează tot mai intens şi-şi publică în continuare romanul-fluviu Roata roşie (intitulat iniţial R 17), despre Război şi Revoluţie, proiect demarat încă din 1964. În 2001-2002 scoate – atrăgîndu-şi noi ostilităţi şi radicalizîndu-le pe cele mai vechi – documentarul istoric Două secole împreună, apărut aproape imediat şi în franceză (Deux siècles ensemble, Ed. Fayard, Paris, 2003), unde declară că vrea să înlesnească “înţelegerea reciprocă” dintre evrei şi ruşi, dar din care reiese puternica implicare a evreilor în pregătirea şi instaurarea comunismului (în româneşte: Aleksandr Soljeniţîn, Două secole împreună. Vol. I. Evreii şi ruşii înainte de Revoluţie: 1795-1917; Vol. II. Evreii şi ruşii în epoca sovietică: 1917-1972, traducere de Vasile Savin şi Darclée Tomescu-Berdon, Editura Univers, Bucu-reşti, 2004).
Preşedintele Putin, mai mult sau mai puţin sincer, are abilitatea de a şi-l apropia ca sfetnic şi în 2007 îi acordă Premiul de Stat, ca unuia ce “şi-a dedicat viaţa patriei” şi al cărui nume este curent asociat pe mapamond “cu soarta Rusiei înseşi”. În ultimii ani, retras în casa sa dintr-o pădure vecină Moscovei, scriitorul se deplasa într-un scaun cu rotile şi rareori îşi mai asuma apariţii publice. Chiar în Rusia, tot mai critic şi mai nemîngîiat de neaşezarea ei în noul context istoric, intrase într-un con de umbră, iar în afara Rusiei era dacă nu uitat, în orice caz tot mai puţin înţeles şi agreat, ba chiar socotit un adversar ireductibil al noilor ideologii dominante. Cazul lui Soljeniţîn arată cît de străin poate să fie deja un om al secolului XX în pragul secolului XXI...
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor, iar pe noi să ne în-vrednicească de crucea neuitării lui.

Răzvan CODRESCU

------------------------------------------------
P. S. Preşedintele Traian Băsescu, în prelungirea firească a condamnării oficiale a comunismului pronunţate în 2006 în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, s-a ridicat la nobleţea unui nou gest simbolic de rectitudine morală, semnînd miercuri 6 august 2008 decretul de conferire post-mortem a Ordinului Naţional "Steaua României" în grad de Mare Cruce "disidentului" rus Aleksandr Soljeniţîn (1918-2008), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1970), "pentru curajul şi demnitatea de care a dat dovadă, remarcîndu-se ca una dintre cele mai mari conştiinţe ale Rusiei secolului XX, şi pentru contribuţia sa la îmbogăţirea patrimoniului literaturii universale".

Aleksandr Soljeniţîn, Lumea sfărâmată (text integral)

2009-04-03T20:41:00.000+03:00

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să se ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertisment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occidentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Media confecţionează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul

Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea.
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu o mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu

Măreaţa Rusie a lui Soljeniţîn

2009-04-03T20:39:00.000+03:00

de Ion Cristoiu

Moartea lui Alexandr Soljeniţîn, survenită în noaptea de 4 spre 5 august 2008, a dat Occidentului un nou prilej de a dovedi că n-a înţeles, nu înţelege şi nu va înţelege în vecii vecilor Rusia.

Dînd curs unor clişee de mediocritate din anii Războiului Rece, puse pe tapet şi în România zisă şi democrată, Occidentul l-a bocit pe marele scriitor ca pe un anticomunist dispărut. Fireşte, în comentariile cu vădit miros propagandistic, nu s-a suflat o vorbă despre activitatea lui Alexandr Soljeniţîn după revenirea în Rusia, în 1994. Şi s-a procedat astfel pentru că articolele şi cărţile scrise de Soljeniţîn după prăbuşirea URSS nu încăpeau în hotarele strîmte şi rigide ale imaginii sale, cultivate de Occident pe vremea cînd gînditorul era un exilat. Aceste articole şi cărţi deplîngeau decăderea Maicii Rusii de după 1990. În clipa cînd pe bolta fostului Imperiu s-a ivit şi-a crescut steaua numită Vladimir Putin, Alexandr Soljeniţîn, critic înverşunat al lui Boris Elţîn, a devenit unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai noului ţar. Descumpăniţi de poziţia adoptată de un scriitor pe care-l consideraseră şi îl răzgăiaseră în ipostaza meschină de propagandist pus în slujba Americii, occidentalii au văzut în activitatea lui Soljeniţîn după 1994 o rătăcire de la drumul drept. În realitate însă, între opera lui Soljeniţîn din anii URSS şi cea din anii Rusiei postcomuniste nu există nici o deosebire. Pentru că, studiată în profunzime şi nu la nivel de suprafaţă gazetărească, opera lui Soljeniţîn din anii URSS nu e cea a unui anticomunist, ci a unui mare scriitor rus. Or, aşa cum arată istoria Rusiei, toţi marii scriitori ruşi au fost, înainte de toate, provăduitori ai tezei unui rol de excepţie a Maicii Rusii.

"O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", "Pavilionul canceroşilor", "Primul cerc" au fost interpretate drept creaţia unui duşman al comunismului doar din simplul fapt că într-o ţară în care nu se putea scrie şi vorbi despre lagăre, despre mecanismul infernal al KGB, un scriitor îşi permitea să-şi plaseze acţiunea în lagăre, în celulele de la Lublianka. Alexandr Soljeniţîn îşi plasase acţiunea romanelor sale în aceste spaţii nu pentru a le reduce la simple pamflete anticomuniste, ci pentru a pune în evidenţă o teză de lungă tradiţie în gîndirea rusească: măreţia sufletului rusesc prin exerciţiul suferinţei individuale. Lagărul, celula de la KGB sînt doar decorul, luat din actualitate, pentru reliefarea tezei privind mesianismul rusesc justificat de suferinţa pînă la urmă asumată.

Răsfăţîndu-l în neştire, Occidentul n-a făcut altceva decît să cultive un scriitor a cărei operă era în esenţa profund antioccidentală.
Explicabilă, în aceste condiţii, poziţia adoptată de Alexandr Soljeniţîn după întoarcerea în Rusia. Ca reprezentant de seamă al spiritului velikorus, continuator al tezei lui Gogol din finalul volumului 1 al romanului "Suflete moarte" despre troica rusească în faţa căreia "popoarele se pleacă pe rînd", Alexandr Soljeniţîn nu putea decît să deplîngă ceea ce el considera umilirea Maicii Rusii de către Occidentul convins că, după prăbuşirea URSS, poate trata Rusia ca pe o putere din lumea a treia. Şi în clipa cînd în fruntea Rusiei s-a instalat un Vladimir Putin a cărei politică asumată a constat în reabilitarea Măreţei Rusii, Alexandr Soljeniţîn nu putea decît să aplaude entuziast.

La nici o săptămînă de la moartea lui Soljeniţîn, ca răspuns la provocarea făţişă a lui Mihail Saakaşvili, preşedintele zurliu a unei republici bananiere din Caucaz, trupele ruseşti intrau în Georgia. Dacă ar fi trăit, Alexandr Soljeniţîn ar fi salutat această acţiune. Ea corespunde pe deplin pledoariei marelui scriitor de trezire a Maicii Rusii din umilirea la care a supus-o, după prăbuşirea URSS, Occidentul care nu înţelege nimic din ceea ce se petrece dincolo de lumea supermarketurilor şi a televiziunilor îndobitocitoare.

Urmărind cu atenţie reacţiile americanilor, ale Occidentalilor, atît politicieni, cît şi jurnalişti îţi dai seama că ele exprimă aceeaşi incapacitate de a înţelege Rusia în adîncurile sale manifestate nu numai în cazul receptării operei lui Alexandr Soljeniţîn, dar şi în cazul aventurilor funeste ale lui Napoleon şi Hitler.

Conflictul cu Georgia depăşeşte cu mult o simplă acţiune de pedepsire a lui Mihail Şaakaşvili pentru agresiunea sa iresponsabilă împotriva Osettiei de Sud.

E vorba despre un semnal dat lumii întregi, Occidentului îndeosebi, că Rusia, tratată după prăbuşirea URSS de George Bush ca pe un alegător din Texas (cu bătăi părinteşti pe umăr şi arătarea electorală a dinţilor), vrea să fie tratată ca Măreaţa Rusie.

Ca Rusia lui Soljeniţîn.

Aleksandr Soljenitin: "Lenin era cel mai izbitor exemplu de renegat"

2009-04-03T20:35:00.000+03:00

Prezentam, in cele ce urmeaza, un extras din cartea lui Aleksandr Soljenitiin, Doua secole impreuna, Evreii si rusii in epoca sovietica, 1917-1972 (aparuta la Editura Univers, Bucuresti, 2004, intr-o traducere efectuata de Vasile Savin si Darclee Tomescu-Berdon), avand credinta ca ea face, cat de cat, lumina, in privinta a ceea ce a fost cu adevarat Vladimir Ilici Ulianov-Lenin, cel de la care ni s-au tras anii de comunism ai Romaniei si ai lumii.
Facem lucrul acesta cu convingerea ca e o chestiune care intereseaza, in cel mai inalt grad, Romania - si, mai cu seama, istoria Romaniei - cei care nu o cunosc fiind condamnati, conform cliseului, la nimic altceva decat sa o repete - si, uneori, sa o repete chiar in mai rau.

Cel ce vrea sa demonstreze ca revolutia (e vorba despre Revolutia Rusa din Octombrie - n. red.) era "orice, numai rusa, nu", "straina prin natura sa", invoca patronime si pseudonime evreiesti, pretinzand astfel ca i exonereaza in felul acesta pe rusi de orice raspundere in revolutia din 1917. Cat priveste pe autorii evrei, atat cei care au negat participarea pe care au avut-o evreii in revolutie cat si cei care au recunoscut-o mereu, sunt cu totii de acord sa spuna ca evreii aceia nu erau evrei prin spirit, ci niste renegati. In privinta aceasta suntem si noi de acord.

Oamenii trebuie judecati dupa spiritul lor. Da, acestia erau niste renegati. Dar liderii rusi ai Partidului bolsevic nu erau, nici ei, rusi prin spiritul lor; erau tocmai niste antirusi, si, cu siguranta, antiortodocsi. La ei, marea cultura rusa, redusa la o doctrina si la niste calcule politice, era denaturata. Bine ar fi sa punem problema altfel. Cati renegati risipiti ici si acolo ar trebui adunati pentru a forma un curent politic omogen? Ce proportie de nationali? In ceea ce priveste renegatii rusi, raspunsul se cunoaste: alaturi de bolsevici s-a aflat un numar enorm, de neiertat, dintre acestia.

Dar in privinta renegatilor evrei, care le-a fost, prin efective si energie cheltuita, partea in instaurarea puterii bolsevice ? O alta chestiune se refera la atitudinea natiunii fata de propriii renegati. Or, aceasta a fost cu puternice accente contrastante, mergand de la ticalosie la admiratie, de la neiincredere la adeziune. Ea s-a manifestat chiar in reactiile masei populare, fie ea rusa, evreiasca sau lituaniana, in viata de zi cu zi mai mult decat in scrierile istoricilor.

Si in final: pot natiunile sa-si renege renegatii? Exista un sens in aceasta renegare? Trebuie o natiune sa-si aminteasca sau nu de ei? Poate ea uita monstrul pe care acestia l-au zamislit? La aceasta chestiune, raspunsul este ne- indoielnic: trebuie sa ni-i amintim. Fiecare popor trebuie sa-si aduca aminte de propriii renegati, sa-si aduca aminte de ei ca fiind ai sai - nu exista nici o scapare. Si apoi, in fond, exista un exemplu mai izbitor de renegat ca insusi Lenin?

Or, Lenin era rus, nu foloseste la nimic sa se nege acest lucru. Da, ura, detesta tot ceea ce tinea de Rusia veche, intreaga istorie rusa si, a fortiori, Ortodoxia. Din literatura rusa nu retinuse decat pe Cerniisevski si Saltiikov-Scedrin; Turgheniev, cu spiritul sau liberal, il amuza; la fel si Tolstoi, acuzatorul. Nu a manifestat niciodata nici cel mai mic sentiment de afectiune pentru ceva, nici chiar pentru fluviul pe malurile caruia isi petrecuse copilaria, Volga (nu a intentat el un proces taranilor pentru distrugerile facute pe pamantul sau?).

Chiar mai mult: el a fost acela care si-a lasat in foamete regiunea in 1921. Da, toate acestea sunt adevarate. Dar tocmai noi, noi rusii, am fost cei care am creat acel climat in care Lenin a crescut, umplandu-l de ura. In noi credinta ortodoxa si-a pierdut din vigoare, aceasta credinta in care ar fi putut sa creasca in loc sa-i declare un razboi nemilos. Cum sa nu vedem in el un renegat? Si totusi, este rus, iar noi, rusii ceilalti, raspundem de el. Se invoca uneori originile sale etnice.

Lenin era un metis rezultat din rase diferite: bunicul din partea tatalui, Nikolai Vasilievici, avea sange calmuc si ciuvas; bunica sa, Anna Alekseevna Smirnova, era calmuca; celalalt bunic, Israel (Aleksandr, dupa numele de botez) Davidovici Blank, era evreu; cealalta bunica, Anna Iohannovna (Ivanova) Grossopf, era fiica unui neamt si a unei suedeze, Anna Beata Estedt.

Acest lucru insa nu schimba deloc lucrurile, caci nimic din toate acestea nu ne da voie sa-l excludem din poporul rus. Trebuie sa recunoastem in el, pe de o parte, un fenomen rusesc, intrucat toate aceste etnii care i-au dat viata au fost implicate in istoria Imperiului rus, iar pe de alta parte, un fenomen rus, fructul tarii pe care am construit-o noi, rusii, si al climatului social - chiar daca ne apare, ca urmare a spiritului sau mereu indiferent fata de Rusia, si chiar adeseori clar anti-rus, ca un fenomen absolut strain noua. Nu putem, in ciuda tuturor lucrurilor, sa-l renegam deloc.

Partidul comunist rus voia sa integreze evreii in Komintern

"Evreul, care, evident, nu putea proveni din randurile nobilimii, clerului sau din functia publica, se regasea in randul personalitatilor de viitor ale noului clan." Si iata ca, pentru a favoriza angajarea evreilor in bolsevism, "iinca de la sfarsitul anului 1917, in timp ce bolsevicii inca mai puneau bazele institutiilor lor, a inceput sa functioneze un departament evreiesc in sanul Comisariatului pentru Nationalitati." Acesta a fost, incepand cu 1918, transformat intr-un Comisariat european special in martie 1919, la Congresul al VIII-lea al P.C.R.(b). (Intentia era de a integra aceasta Uniune in Komintern si de a sapa astfel in mod definitiv Bundul.) S-a mai creat si o sectiune europeana speciala in sanul Agentiei telegrafice ruse (ROSTA).

Constiinta unui secol: Alexandr Soljenitin

2009-04-03T20:25:00.000+03:00

A disparut ultimul mare spirit al istoriei prezentului, cautatorul si protectorul Adevarului, neobositul luptator si eternul indragostit patimas de Rusia natala, cel care lumina mintea si calea unei intregi elite a intelighentiei mondiale, starnind furtuni peste tot pe unde-si tinea discursurile, neiertatoare in numele adevarului. O intreaga planeta l-a omagiat pe "mostenitorul lui Dostoievski",de la personalitati politice si stiintifice pana la oameni simpli. Un spirit universal a parasit efemerul acestei lumi, intrand in eternitate si ramanand in istoria planetei.

de Theodora Alexandru

Primele reactii

Insusi fostul presedinte al Rusiei,actualul premier Vladimir Putin, cel care i-a acordat Premiul de Stat Rus in 2007, si-a prezentat condoleantele in mod direct pentru moartea lui Alexandr Soljenitin sotiei acestuia, Natalia, precum si celor doi fii ai sai, Stepan si Yermolai. Alaturi de el, au prezentat condoleante familiei actualul presedinte al Rusiei, Dmitri Medvedev, si cel al Frantei, Nicolas Sarkozy, care l-a numit, intr-un omagiu adus acestuia, „una dintre cele mai mari constiinte ale Rusiei secolului XX”. Ni se pare aproape inutil sa prezentam o biografie a acestui mare om care este considerat, din anumite puncte de vedere, un mostenitor al lui Dostoievski. Ziarele din intreaga lume s-au straduit sa schiteze portrete cat mai aproape de realitate, care sa surprinda fidel profilul acestui om unic, Alexandr Soljenitin, stins din viata pe 3 august, aproape de miezul noptii, la 90 de ani, din pricina unei insuficiente cardiace acute, asa cum a anuntat fiul sau, Stepan.
Laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, Soljenitin nu a contenit intreaga viata sa depuna eforturi pentru a dezvalui lumii intregi adevarul despre cruzimea lagarelor sovietice, pe care le-a numit, cu o sintagma ce a intrat demult in istorie, Arhipelagul Gulag. Nascut in noiembrie 1918, Soljenitin urmeaza studii de matematica, participa la Al Doilea Razboi Mondial ca artilerist, este arestat in 1945 si inchis pentru opt ani pentru curajul de a critica unele competente ale lui Stalin. Dupa eliberare este exilat in Asia Centrala, unde incepe sa scrie. „O zi din viata lui Ivan Denisovici” apare cu acordul lui Hrusciov, in 1962. Urmatoarele sale carti sunt publicate clandestin in strainatate, unde se bucura de un enorm succes. In sfarsit, cateva din atrocitatile regimului sovietic se faceau cunoscute lumii intregi, prin intermediul paginilor acestui neinfricat om, care astfel va ramane pana la sfarsitul vietii. In anii ’70 apare la Paris „Arhipelagul Gulag”, motiv pentru care autoritatile comuniste decid sa-l expulzeze din tara. Pleaca in Germania, Elvetia si America. Revine in Rusia abia in 1994, unde incepe sa-l admire pe Vladimir Putin, devenind prieteni, crezand ca Putin va fi cel care va reda Rusiei fosta ei glorie.

Priveghiul de la Academia de Stiinte din Moscova

Pe ultimul drum, Soljenitin a fost insotit de garda militara si de un munte de trandafiri rosii si albi. Imbracata intr-un deux-pièces negru, sotia sa a soptit cateva cuvinte langa sicriu, apoi s-a retras langa familie, dupa ce a spus adio marelui spirit. „Am vrut sa vin aici in memoria tuturor celor care au fost detinuti si au murit. Au fost vremuri teribile pentru Rusia”, a spus Dmitri Saharov, 59 de ani, ai carui parinti au fost detinuti in gulag, asemeni lui Soljenitin. Sute de oameni s-au strans la Academia de Stiinte din sud-vestul Moscovei pentru a aduce un ultim omagiu marelui om. Priveghiul a avut loc intr-un imens hol de marmura, alaturi de elita stiintifica, din care Soljenitin facea parte. Putin, sosit imediat dupa pranz, s-a oprit la picioarele scriitorului, depunand cel mai mare buchet de trandafiri rosii pe poalele sale. S-a intretinut apoi cateva minute cu vaduva premiatului Nobel, a prezentat condoleante celor doi fii, apoi s-a retras, flancat de garda de securitate personala. O intreaga procesiune s-a apropiat in liniste de sicriu, unii dintre participanti sarutand sicriul, asemeni Verei Golobyeva, de 89 de ani, care, cu lacrimi in ochi, a spus despre Soljenitin ca „a fost un vizionar. A iubit Rusia, la fel ca mine. A supravietuit lagarului, asa cum si eu am supravietuit. Destinele noastre s-au intretesut”, a spus femeia care s-a identificat cu cel care a dus in lume suferinta rusilor inchisi in lagare. Astfel de scene emotionante au avut loc destul de des pe parcursul priveghiului.

Declaratii ale personalitatilor internationale

„Soljenitin a fost un mare scriitor si un martor moral care a adus diavolii gulagului in atentia lumii”, a spus secretarul de stat american, Condoleezza Rice, intr-o scrisoare. Numeroase declaratii au fost facute de-a lungul si de-a latul lumii de catre figuri proeminente, politice si stiintifice. Fostul presedinte polonez, Lech Walesa, si el premiant Nobel, a spus ca disparitia lui Soljenitin „este o pierdere enorma. Acest mare om si-a ales gresit momentul in care sa ne paraseasca. (...) Soljenitin apartine acelui grup de personalitati de neinlocuit si necesare pentru crearea unei lumi mai bune. Nu era un om de actiune, dar era un vizionar stralucit. Diagnosticele sale au facut din el un profet. In acest sens, el m-a ajutat in lupta mea pentru libertate. (...) Soljenitin a fost o personalitate exceptionala, un spirit seducator, dar a fost de asemeni si dascalul unei Rusii traditionale imperialiste. Eu insumi sunt un patriot si pot intelege ca si-a venerat tara pana la a sustine regimul Putin. Dar respect regulile democratiei”, a declarat Lech Walesa cotidianului „Le Figaro“.
Invitat in Statele Unite in 1978 la Universitatea Harvard, pentru a tine un discurs promotiei din anul respectiv, Soljenitin a acceptat invitatia, denuntand in discursul sau „materialismul vulgar” al societatii occidentale, decaderea spirituala a Americii, tendintele voyeuriste ale presei de peste ocean si multe altele, care lui Jimmy Carter, presedintele din epoca, i-au picat tare prost. Cu discursul sau, Soljenitin a socat americanii, care nu cunosteau refuzul acerb al scriitorului rus in fata oricarui compromis. Opozitia sa fata de „bazarul comercial” occidental a fost prost primita. Insa Soljenitin a mers mai departe, in stilul caracteristic. Un alt mare nume, filosoful Andre Glucksmann, a recunoscut public faptul ca „omagiul postum este o arta care m-a paralizat dintotdeauna“, solicitat fiind sa spuna cateva cuvinte la disparitia lui Soljenitin. S-a aratat onorat de prietenia care a existat intre ei, in ciuda dezacordului public in privinta razboaielor din Bosnia si Cecenia si a salutat „omul care mi-a schimbat viata si care a transformat fata lumii pentru a incorona libertatea“. Academicianul francez Jean D’Ormesson l-a calificat pe Soljenitin drept „unul dintre eroii majori ai constiintei publice a istoriei noastre“, intr-un amplu omagiu aparut tot in revista „Le Figaro“. „Soljenitin nu este un om de litere. El este constiinta unei lumi pe cale de a se pierde. (...) intr-o lume care afiseaza un consens umanist, el nu era prietenul nimanui. Face parte din rasa martirilor, a rebelilor, a uriasilor istoriei“, a mai spus D’Ormesson. Presedintele Traian Basescu l-a decorat post-mortem pe scriitorul rus cu Ordinul National „Steaua Romaniei” in grad de Mare Cruce, pentru curajul si demnitatea de care a dat dovada si pentru contributia avuta la imbogatirea patrimoniului literaturii universale.

Refuzul compromisului, incoronarea Adevarului

Doua au fost pasiunile care au ghidat viata lui Alexandr Soljenitin: iubirea pentru Rusia si adevarul. Nu orice adevar, nu relativitatea lui, asa cum este el pentru marea majoritate dintre noi, ci Adevarul cu A mare, unicul. Pentru prima oara in 20 de ani de exil, Soljenitin a parasit casa in care locuia in Vermont, SUA, pentru un voiaj in Franta, onorand astfel invitatia lui Philippe de Villiers la comemorarea razboiului din Vendee, unde a tinut un discurs care s-a dorit a fi o reflectie universala asupra istoriei. Discursul sau a suscitat o reactie puternica din partea intelighentiei franceze, incapabila sa-si imagineze ca cineva ar putea sa atace revolutia franceza, asa cum a procedat Soljenitin. Cu alte cuvinte, de fiecare data cand era invitat sa vorbeasca in public, gazda trebuia sa-si asume anumite riscuri, fiecare mizand pe faptul ca macar de data asta scriitorul rus va lasa glasul mai moale. Lucru care nu s-a intamplat niciodata, Soljenitin profitand de fiecare iesire in public pentru a rosti adevarul, din perspectiva sa. Nu a menajat pe nimeni acest profet cu barba alba si cu ochi albastri plini de vivacitate, care isi scria discursurile si isi pregatea interviurile cu maxima seriozitate si minutie, astfel incat fiecare cuvant sa stea la locul lui si fiecare fraza sa aiba un sens profund si veridic. Daca scrierile sale au aparut in editiile pe hartie asa cum au aparut, aceasta se datoreaza sotiei sale, Natalia, de o neobosita exigenta, superioara lui Soljenitin, asa cum a declarat, fata de care mereu si-a exprimat recunostinta pentru tenacitatea sa si rolul jucat permanent din umbra. Persecutat de ai sai, atacat de Occident, Soljenitin si-a vazut mai departe de drumul sau, continuand sa denunte ororile sistemului sovietic si degenerescenta Occidentului. Inadaptat lumii noi, in care ironia, depersonalizarea, dubla identitate fac legea, scriitorul a ramas constant cu sine insusi, un rus traditional si conservator care a spus lucrurilor pe nume. Dupa incinerarea trupului sau la manastirea Donskoi, din centrul Moscovei, cerurile s-au deschis sa-l primeasca pe ultimul si poate unicul mostenitor veritabil al lui Dostoievski. Fie-i tarana usoara!

Sursa

Aleksandr Soljeniţîn: istoria şi relaţiile Rusiei cu Occidentul

2009-04-03T20:22:00.000+03:00

Revista germană Der Spiegel a publicat, zilele trecute, un interviu cu marele scriitor rus Alexandr Soljeniţin. Acesta şi-a exprimat atitudinea sa faţă de politica Occidentului şi faţă de reformele care au avut loc în Rusia, de asemenea a răspuns la o serie de alte întrebări.

La vîrsta de 88 de ani, Alexandr Soljeniţin continuă să muncească mult pentru crearea unei noi cărţi care va apărea în Germania în toamna acestui an. La intrebarea corespondentului revistei Der Spiegel, Alexandr Soljeniţin a subliniat că "Rusia contemporană nu trebuie identificată cu statul care, din păcate, stîrneşte iritaţie, între altele, în ţările europene. Fărădelegile personale ale unor conducători sau regimuri politice nu trebuie puse niciodată în vină întregului popor rus. Aceste regimuri s-au putut menţine în Rusia numai bizuindu-se pe teroarea sîngeroasă".

Corespondentul revistei Der Spiegel a observat că Occidentul reproşează adesea Rusiei că ea nu recunoaşte vinele din unele fapte ale istoriei sale legate de viaţa internaţională. Soljeniţin a răspuns că "recunoaşterea vinei presupune o cantitate suficientă de informaţii despre propriul trecut. În Rusia a avut loc, în ultimii 20 de ani, o adevărată revoluţie a arhivelor. In ansamblu teroarea roşie a constituit metoda luptei ideologice dezlănţuită la timpul său de către conducători. Prin urmare, letopiseţul Rusiei a fost scris cu sînge".

Der Spiegel subliniază că, în ultima vreme, are loc o oarecare trezire între Occident şi Rusia, inclusiv între Rusia şi Europa. Care să fie cauza? În ce privinţă Occidentul nu este în stare să înţeleagă Rusia contemporană?

După opinia lui Soljeniţin "pot fi căutate cîteva cauze". Însă din punctul de vedere al scriitorului, pentru el "este mai interesantă, în primul rînd, cauza psihologică: deosebirea dintre realitate şi vederile iluzorii din Rusia şi din Occident. Trebuie spus că, incă la jumătatea anilor 90 ai secolului trecut, în Rusia a început aproape o venerare a lumii occidentale. Trebuie recunoscut, spune scriitorul, că în aceasta s-au manifestat nu atât cunoştinţele reale şi opţiunea conştientă cât o oarecare rupere de fostul regim. Însă aceste pasiuni iluzorii se poate spune precis că, la inceput, au fost schimbate de cumplitele bombardamente ale NATO asupra Serbiei, iar după aceea situaţia a fost agravată de paşii nejustificaţi ai NATO pentru atragerea în sfera sa a unor republici ale fostei URSS".

"Trebuie spus, menţionează scriitorul, că perceperea Occidentului în calitate de Cavaler al democraţiei a cedat locul constatării dezamăgitoare că la baza politicii apusene stă adesea un pragmatism egoist şi cinic. Totodată, prăznuind sfârşitul istovitorului "război rece" şi urmărind perestroicile care au slăbit Rusia, Occidentul s-a obişnuit foarte repede cu gândul că ţara noastră este acum aproape o ţară a lumii a treia. Însă, atunci cînd statul nostru a început din nou să se întărească economiceşte şi să se afirme pe arena mondială, în Occident acest fapt a fost receptat la nivelul subconştientului cu spaimă. Au apărut asociaţii cu fosta super-putere, şi zadarnic. Rusia îşi construieşte greu democraţia, însă oare nu în lupta împotriva terorismului care a inceput foarte activ şi continuă după 11 septembrie? Tocmai Rusia a întins Occidentului o mînă de ajutor".

"Sunt nejuste pretenţiile faţă de Rusia din partea Europei, care îşi au rădăcinile în temerile energetice". Alexandr Soljeniţin este convins că, în faţa noilor ameninţări, Europa ca şi lumea în ansamblu, cu excepţia SUA, au o mare nevoie de Rusia ca aliată. Acest lucru se pare că este înţeles în lume. Nu întîmplător s-a conturat atracţia reciprocă dintre Germania şi Rusia.

În aceasta există ceva predeterminat , altfel această atracţie n-ar fi rezistat celor două războaie mondiale nebuneşti. Nu este oare acesta un exemplu că nici Europa, nici Rusia nu pot exista una fără alta?

REBELUL NEÎNŢELES: ALEXANDR SOLJENIŢÎN

2009-04-03T20:20:00.000+03:00

cum, nu multă vreme după moartea lui Soljeniţîn, o imagine atît de răspîndită în media de tot felul, la timpul respectiv, îmi stăruie în memorie. Este vorba de istorica întîlnire, pe 12 iulie 2007, dintre Alexandr Soljeniţîn şi Putin, încă Preşedinte al Federaţiei ruse. Atunci Putin l-a vizitat ca să îi confere personal Premiul de Stat. Soljeniţîn e aşezat la masă, fruntea şi centrul capului atins de calviţie, pletele şi barba lungă, cămeşoiul rusesc pe care îl poartă îi dau oarecum aerul unui mujic iluminat de Dumnezeu; sau pe acela al unui militant socialist utopic în drum spre Elveţia...

Cu totul în contrast, Putin e îmbrăcat în costum impecabil, cu cravată, strînge mîna întinsă cu oarecare deferenţă, capul, înclinat uşor ca să audă pesemne ce îi spune ilustrul interlocutor, nu maschează destul zîmbetul condescendent, şiret.

Pe masă e Medalia.
Cineva s-ar putea întreba – şi pe cea mai bună dreptate – dar care e miza? Sigur, nu nenorocita aia de medalie! Cum e posibil ca autorul celor mai teribile mărturii ale gulagului sovietic, demascatorul atrocităţilor întreprinse de KGB, să se felicite ...cu KGB-ul în persoană? Dacă lui Putin i se poate „scuza” eventuala admiraţie pentru literatura lui Soljeniţîn – deşi e pesemne mai degrabă cazul să vorbim de un respect circumstanţial, bazat mai mult ca sigur pe rapoarte şi rezumate – ce scuză are Soljeniţîn, care i-a criticat dur pe Gorbaciov şi Elţîn – să îl accepte pe Putin? Bătrîneţea, oboseala – ar putea fi scuze plauzibile. Totuşi, nimic din toate astea!

Soljeniţîn îl admira pur şi simplu pe Putin, şi e de crezut că ştersese complet trecutul de KGB-ist notoriu al acestuia, întemniţarea dizidenţilor politici – alţi... Soljeniţîni, de azi; unul, de pildă, campion mondial de şah, altul un geniu în marketing – , ba pînă şi asasinarea Annei Politovska. Farul dintotdeauna al lui Soljeniţîn, în literatură ca şi în viaţă, a fost Rusia, şi anume o Rusie a ruşilor. Nu e de mirare că aproba în mod deschis politica naţionalistă a lui Putin, efortul lui de a reface o Rusie mare şi puternică, mîndră şi inatacabilă, după un deceniu de umilinţă gorbaciov-elţîniană, de dezintegrare şi slăbire a structurii de stat, economice, militare. În 2006 Soljeniţîn s-a opus vehement extinderii NATO, în care vedea o clară tendinţă de împresurare a Rusiei şi de pierdere a suveranităţii naţionale. Cu numai cîteva luni înainte de moarte, reprezentantul cel mai celebru al anti-sovietismului spunea că Putin a moştenit o ţară prădată şi îngenunchiată, cu majoritatea populaţiei demoralizate şi căzută în mizerie. De aici, el a început reconstrucţia, încetul cu încetul, puţin cîte puţin. (Sylvain Rakotoarison, în Agravox, 4 august 2008, p.2).

Oare cît de departe, mă întreb, sîntem de perioada în care, în România socialistă, aflam despre expulzarea lui Soljeniţîn, în 1974, şi citeam, într-o copie xerox aproape ilizibilă, căci trecuse prin atîtea alte mîini, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în versiunea franceză din Livre de Poche? În ciuda mult mai blazonatelor Primul Cerc sau Pavilionul Canceroşilor şi pînă la Arhipelagul Gulag – toate expresia unei arte literare majore şi veritabile manifeste denunţătoare ale atrocităţilor din universul concentraţionar al Marei Uniuni – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, pe care am recitit-o în atîtea rînduri! – mi-a rămas cartea cea mai apropiată din toată literatura lui Soljeniţîn. Poate şi pentru că e atît de compactă, nespectaculoasă în ilustrarea suferinţei, dar zguduitoare. Povestea unei zile fericite din viaţa lui Ivan în lagăr e ca o privire directă, necruţătoare în adîncimile profunde ale neantului. Lipsa de sens, ca repetiţie a aceleiaşi zile, mereu egală şi necruţătoare, a acestui proletar (nu acela din Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), vorbeşte clar despre monstruozitatea marxismului de tip stalinist. Da, Ivan e un muncitor. Da, Revoluţia s-a făcut pentru muncitori, sau în numele muncitorilor. El e, în cele din urmă şi cu toată ironia amară, prizonierul unui sistem fondat pe supremaţia iluzorie a clasei muncitoare. Şi îşi defineşte identitatea prin muncă, şi munceşte din greu mai degrabă împotriva sistemului, decît pentru sistemul care l-a încarcerat. Cum viaţa nu e probabil mai uşoară nici în afara gulagului, această cogitaţie a lui Ivan e emblematică: Nu mai ştia dacă îşi dorea să fie liber sau nu. La început, îşi dorea foarte mult şi socotea în fiecare seară cîte zile i-au mai rămas pînă la punerea în libertate. Pe urmă s-a plictisit de tot de exerciţiul ăsta. Iar mai tîrziu a început să mijească în el un gînd că, unora ca el nu li se mai dă niciodată voie să meargă acasă, că vor fi mereu exilaţi undeva. Şi, de fapt cum se putea şti unde era mai greu de trăit – aici sau afară?

Cînd o astfel de diferenţă nu se mai poate face, înseamnă că sistemul paranoic a pervertit şi distrus totul. Ivan nu e nici un erou, nici un laş ci o simplă victimă a circumstanţelor, ca atîtea alte milioane de oameni. El trăieşte într-un lagăr cu ziduri şi sîrmă ghimpată, conţinut în lagărul mai mare, care e ţara. E un om obişnuit, care se trezeşte dimineaţa, mănîncă de trei ori pe zi o nenorocită de hrană, munceşte de-a îmboulea pînă la epuizare pe un frig de crapă pietrele, pînă la asfinţit, mai fură ici şi colo un moment, o clipă fugară pentru sine însuşi şi seara se duce la culcare: Ziua a trecut fără nici un necaz – aproape o zi fericită!

Cînd a publicat O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în 1962, într-un număr din Novîi Mir, Soljeniţîn se întorsese din gulagul în care fusese trimis de Stalin. Hruşciov, într-un avînt de liberalizare, a folosit publicarea romanului ca un fel de propagandă personală, fără să-şi dea seama de gravitatea acestui manifest anti-sovietic, pesemne tocmai din pricina tehnicii literare desăvîrşite, a exasperării şi monstruozităţii ce se însumează pe nesimţite, prin sugestia repetitivităţii şi a inutilităţii. Să precizăm că virulenţa lui Soljeniţîn e îndreptată împotriva marxismului care a putut produce aşa ceva.

Arhipelagul Gulag (mai corect ar trebui spus Arhipelag GULAG, cu rimă în titlu, aşa cum a fost iniţial în ruseşte), a fost scris între 1958 şi 1964 şi avea să apară abia în 1973 în Occident, de unde s-a răspîndit în marea Uniune sub forma de samizdat pînă în 1989 cînd a fost publicat oficial. Textul, microfilmat, a fost trimis în străinătate, şi nu mult mai tîrziu un exemplar dactilografiat a ajuns în Germania, unde Heinrich Böll şi-a pus semnătura în josul fiecărei pagini ca să evite posibila acuzaţie de fals. GUL nu e altceva decît abrevierea pentru Glavnoe Upravlenie Lagerei, numele birocratic al conducerii lagărelor de muncă silnică. Prin metonimie, a devenit numele lagărului însuşi. Şi, din faptul că Soljeniţîn vedea aceste lagăre ca pe nişte formaţiuni insulare împînzind Uniunea Sovietică, s-a născut conceptul de arhipelag. E o carte în şapte părţi, îndelung elaborată, trasînd, pe de o parte istoria lagărelor de concentrare sovietice începînd din 1918, cu decretul lui Lenin, şi mergînd pînă în 1956, cînd începe procesul de destalinizare – ceea ce nu înseamnă că lagărele nu au continuat să existe pînă în 1989. Dar dincolo de partea istorică, riguroasă şi fascinantă în sine, Soljeniţîn se întoarce la tiparul excepţional al primei lui cărţi. Urmăreşte viaţa zilnică a unui zek (prizonier politic) de la arestare, procesul înscenat, internarea în lagăr... Nimic nu e omis, de la tratamentul prizonierilor, teribilele şi umilitoarele condiţii de viaţă, gang-urile din lagăr, rebeliuni, revolte, exilul în interiorul lagărului, eventuala eliberare... În ciuda masivităţii romanului şi a unor pasaje extrem de dure, miezul rămîne acelaşi din O zi din Viaţa lui Ivan Denisovici. Nu întîmplător, cele mai răscolitoare pasaje sînt cele pe care Soljeniţîn le-a transfigurat din experienţa lui de zek (ce revine explicit în Primul Cerc, 1968) şi mărturiile altor 227 de prizonieri.

Cartea era teribil de incomodă pentru puterea Sovietică dar, vai!, şi pentru o parte din comuniştii şi socialiştii din Vest, pentru că denunţa sistemul GUL nu ca pe o regretabilă aberaţie stalinistă, ci ca pe un proiect început de Lenin însuşi, inspirat de marxism. Soljeniţîn, şi asta e esenţial!, îl denunţă ca pe falimentul bolşevismului ce se trăgea direct din marxism-leninism.

Pavilionul Canceroşilor (care apare în Occident în 1968, odată cu Primul Cerc) e poate cartea cea mai simbolică, cu nuanţe de utopie negativă. Ca de obicei, Soljeniţîn porneşte de la experienţa personală. E vorba de mijlocul anilor 50 cînd, după închisoare şi lagărul de reeducare din Karaganda, scriitorul e internat pe viaţă în aulul Kok-Terek din Kazahstan. E chinuit de o tumoră malignă, dar scapă cu viaţă şi, după „dezgheţ”, revine la Moscova. Pavilionul canceroşilor porneşte de la propria sa boală. În pavilion toţi internaţii suferă de un rău incurabil. Personajele sînt toate memorabile, de la Rusanov şi Kostoglorov care nu îşi vorbesc, deşi vecini de pat – pentru primul, înalt funcţionar, reuşita socială merită unele concesii, cel de-al doilea crede doar în demnitatea umană), pînă la ingenua, naiva Zoe, la senzuala Asia, la pasionatul Vadim. Toţi atît de diferiţi, luptînd împotriva aceluiaşi necruţător inamic: moartea. Virtuţile cărţii stau, din nou, în nararea vieţii zilnice. Circumstanţele extreme revelă adevărata substanţă a fiecăruia şi emoţiile se perindă de la resemnare la dezolare, înapoi la speranţă, apoi la revoltă...

Ce se întîmplă, însă, de fapt în această Arcă a lui Noe pe dos? E cineva cu adevărat tratat sau tratabil, salvabil sau salvat, pînă la urmă? Nu, sistemul nu se ocupă cu asta. Lumea nouă pe care el o proiectează duce spre neant, dispariţie, moarte. Sistemul nu tratează ci condamnă. Nici nu s-ar putea altfel: ca de obicei, Soljeniţîn găseşte rădăcinile răului în filosofia marxistă care a produs monstrozitatea numită Uniunea Sovietică.
După 1974, cînd a fost expulzat din Rusia, multe dintre neînţelegerile asupra ideologiei lui Soljeniţîn au început să se reveleze cu stupoare Occidentului care îl primea cu braţele deschise, ca pe un cosmopolit, un liberal, iubitor al democraţiei moderne. Soljeniţîn nu adera deloc la aceste valori, dimpotrivă, n-a încetat o clipă, pînă la moarte, să anatemizeze Occidentul şi capitalismul consumist. De pe poziţia rusismului pravoslavnic, el ataca acum marxismul ca pe o ideologie importată din Occidentul putred. Citită retrospectiv, celebra Scrisoare adresată conducerii PCUS înainte de expulzare conţine motive naţional-patriotice care au revenit, nu întîmplător, în dezbaterile politice de imediat după perestroika, pe care de altfel Soljeniţîn a criticat-o. În primul ei capitol, Occidentul în genunchi, el îşi exprimă admiraţia faţă de realizările PCUS în privinţa politicii externe, începînd cu victoria din cel de-al doilea război mondial, hegemonia asupra Europei de Est, a Balcanilor, şi spaima respectuoasă insuflată Occidentului. Să recunoaştem, scrie Soljeniţîn, politica externă ţaristă nu a avut niciodată un asemenea succes! Pare aproape de necrezut, dar Soljeniţîn, duşman neîmpăcat al sistemului sovietic, reproşa comuniştilor doar păcatul de a aplica Rusiei o ideologie străină de spiritul rusesc, importată din Vest. Tot în Scrisoare el sugerează revenirea la tradiţiile ruseşti, cultivarea lor şi îndepărtarea din graniţele Rusiei a acelor entităţi care nu sînt ruseşti (practic, anticipa dizolvarea Uniunii). Tema revine şi mai clar în Reconstrucţia Rusiei (1991) care începe cu necesitatea ca Rusia să renunţe la Imperiul multinaţional. Apoi, Rusia să îşi recupereze teritorii de drept din celelalte republici (între altele, include Bielorusia şi Ukraina!). Un astfel de naţionalism lasă prea puţin loc de reflecţie asupra umanismului, a drepturilor umane aşa cum le concepe lumea modernă, occidentală. În logica naţionalismului, toate celelalte valori sînt secundare. Cît despre structura social politică, el se exprimă (în Chestiunea rusă) în favoarea unui Preşedinte cu puteri discreţionare şi participare populară în structurile locale.
Reacţiile în Italia. Franţa, SUA, pretutindeni au fost de uluire generală. Soljeniţîn? El, care a suferit atîta pentru democraţie?

Aici e marea neînţelegere. Soljeniţîn nu a suferit pentru democraţie, ci pentru destalinizare, desovietizare. Pentru rejectarea Occidentului cu mentalitatea economiei de piaţă, a democratizării grăbite şi a slăbirii statului rus creştin, pravoslavnic. Conservatorismul lui a devenit aparent mai ales după ce a părăsit Rusia, iar apoi în mod explicit după căderea Uniunii. Departe de a fi fost vreodată un liberal, el ajunsese deja în anii 70 să fie asimilat cu dreapta fundamentalistă: Logica războiului lui Soljeniţîn împotriva democraţiei – deopotrivă ca doctrină şi practică politică – conduce, pînă la urmă, la justificarea chiar şi a celor mai extreme, totalitare forme de autoritate. (Alexander Yanov, The Russian New Right („Noua dreaptă rusă”), Berkeley: Berkeley University Press, 1978, p. 7).

Ca şi pentru Berdiaev sau Dostoievsky, într-o tradiţie ilustră din acest punct de vedere, libertatea este pentru Soljeniţîn mai mult o povară şi o obligaţie decît o opţiune sau un drept fundamental. Dostoievski ne-a lăsat capodopere, ca şi Soljeniţîn şi, tot aşa, amîndoi au fost fundamentalişti, xenofobi şi antioccidentali.
Revenind la scena cu care am început aceste rînduri, nu e de mirare că Soljeniţîn îl admira, ba poate creştineşte şi iubea pe Putin.

Ciudate sînt destinele scriitorilor şi receptarea vieţii şi operelor lor!
Doi Premiaţi Nobel. Unul e obligat să refuze premiul. Celălalt nu pleacă la Stockholm să-l ridice de frică să nu i se ia dreptul de a se reîntoarce în Rusia. Primul moare aproape în mizerie, urmărit zi şi noapte, în satul în care fusese internat. Lasă cu limbă de moarte să nu i se facă funeralii. Puterea sovietică îi face însă un fel de mascaradă, în care vorbitorii îl minimalizează. Celălalt, expulzat din Rusia într-un Occident la care nu are nici un fel de aderenţă, se reîntoarce în Rusia şi asistă la un gen de Restauraţie care nu îi displace: are sublimul parfum al pan-rusismului. I se fac funeralii naţionale.
Pasternak ar fi fost periculos în Occident: era un cosmopo
lit, un european cu valorile umanismului occidental.
Cam atît! Fără îndoială, rămîne de pe urma amîndurora literatură de cea mai mare clasă.
Restul, în timp, se uită.

Dumitru Radu Popa

Rugându-ne pentru sufletul lui Alexandr Soljeniţin

2009-04-03T20:19:00.001+03:00

Viaţa şi opera lui Alexandr Soljeniţin a făcut ca şi munţii să fie mai mândri de verticala lor, de nesupunerea morală la mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Fără el domeniul spiritual al secolului XX ar fi mucezit, s-ar fi şubrezit, ar fi degradat în ridicol. Basarabia, la rândul ei, se poate considera munte din masivul Soljeniţin, fiindcă nu a stat cu mâinile în sân nici atunci când demonii comunişti au sacrificat sute de mii de români în Gulagul sovieitic fiindcă, prin cei mai buni oameni ai săi a vorbit despre tragediile tranziţiei de la totalitarism la democraţie care l-a îngârbovit şi aici pe om, la fel ca în Rusia.

Alexandr Soljeniţin a fost spiritul înalt şi luminos al acestei lumi, devastată de războaie necruţătoare, tehnologii apocaliptice şi degradări morale. Nu a tăcut mai ales după căderea comunismului în URSS, deşi a fost aproape lipsit de dreptul de a-şi expune opiniile în ziare şi pe le televiziuni (inclusiv la cele din aşa zisa lume liberă). Puternicii vremii a avut grijă ca anume Soljeniţin să nu le vorbească oamenilor despre ce se întâmplă în Rusia şi în lume după 1991, despre degradarea fiinţei umane ca urmare a intoxicării ei cu cel mai atroce pragmatism din toată istoria. El a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie, la 89 de ani. Aştepta resemnat moartea. Zicea că este mai bine să moară decât „să înfrunte şi la bătrâneţe comisarii deşelaţi ai corectitudinilor politice” care se fac a nu vedea şi crimele bolşevicilor, şi pe ale celor care devastează Rusia după scoaterea comuniştilor de la putere. Înainte de moarte a dat un interviu pentru un ziar german. În final jurnalistul i-a urat viaţă lungă. Soljeniţin a răspuns: „Ne nado!” („Nu trebuie!”).

A fost laureat Nobel (1970) pentru „Arhipelagul Gulag”, cea mai documentată carte despre crimele partidului comunist, dar şi despre cei care i-au adus pe comunişti la putere în fostul imperiu ţarist. Eroismul lui constă în faptul că s-a documentat şi a scris această carte în URSS, drept că după o perioadă de scoatere în vileag politic a crimelor staliniste. Fostul ofiţer „frontovic” a fost acuzat după cel de al doilea război mondial de înaltă trădare şi a cunoscut Gulagul din partea lui cea mai sumbră, a deţinutului politic. Viaţa din Gulag a fost descrisă de Soljeniţin mai întâi în nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Dionisovici”, publicată în „Novîi mir” în 1962. Acolo a văzut întreaga lume că spiritul rus este încă foarte puternic şi că este capabil să alunge comunismul din URSS. Publicarea nuvelei lui Soljeniţin a fost, atunci, în 1962, semnalul că Rusia cea dreaptă nu a murit, că bolşevismul, oricât de necruţător şi satanic a decimat fiinţa umană, nu mai are putere să guverneze cel mai mare imperiu geografic al lumii. Deşi tot ce a scris în acei ani nu s-a mai publicat în URSS (arhiva i-a fost luată, piesele şi scenariile nu erau nici măcar acceptate pentru a fi citite), el a continuat lupta împotriva regimului comunist mai mult de unul singur. În 1967, la 16 mai, a trimis o scrisoare adresată Congresul IV al scriitorilor sovietici în care a enunţat poate cea mai fundamentală motivare a scrisului literar, adevărat manifest mesianic al literaturii ruse din a doua jumătate a secolului XX: „Literatura care nu este aer al societăţii contemporane cu ea, care nu are curajul să transmită societăţii durerea şi neliniştea ei, să o prevină la momentul potrivit despre cataclismele morale şi sociale care vin peste ea, nu merită să fie numită literatură, ci doar – cosmetică”.

De fapt, încă atunci, el avea în vedere nu atât spunerea adevărului despre trecut, ca în „Arhipelagul Gulag”, ci prevestirile sumbre pentru Rusia, dar şi pentru lumea întreagă. Atunci deja se vedea - încâlcită, criminală, arogantă, distrugătoare a tradiţiilor - epoca postcomunistă. Spirit velicoderjvnic şi pravoslavnic, Alexandr Soljeniţin înţelegea că Rusia are drumul ei specific în istorie, că anume prin Rusia creştinismul şi ortodoxia au ajuns la Oceanul Pacific, că fără modelul democraţiei de tip apusean şi a economiei de piaţă Rusia nu se poate elibera de obscurantism. Dar tot el a avut curajul să vorbească şi despre univocitatea spiritului rus (a căii ruse), şi despre prăpăstiile spiritului rus. Anume el, şi nu vreun scriitor din Europa Apuseană sau SUA, a arătat în anii din urmă şi impasul tragic al omului apusean, bântuit şi de ideea dominării întregii lumi, şi de cea a demontării fundamentului moral şi religios pe care stă. Aşa se face că în opinia lui Soljeniţin adevăratele lui cărţi, la care a muncit mulţi ani, absolut cu toată seriozitatea, sunt „Roata roşie” şi „Două sute de ani împreună”, pentru care, aceasta e făţărnicia democraţiei, a fost acuzat şi de şovinism, şi antisemitism.

Ca şi în timpul exilului din SUA, după revenirea în Rusia, Alexandr Soljeniţin s-a izolat la Troiţe-Lâcovo, sub Moscova, şi a continuat să scrie aşa cum îi dicta conştiinţa, aşa cum, de altfel, anunţase şi în vestita scrisoare de la 16 mai 1967, şi în discursul excepţional rostit când şi-a primit Premiul Nobel: „Multe poate ascunde minciuna în această lume – dar numai nu arta! Iar după ce se va împrăştia ceaţa minciunii – se va vedea cât de dezgustătoare este violenţa, şi, neputincioasă, violenţă va cădea”.

Deşi a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie şi nu le mai poate vorbi direct maimarilor acestei lumi, influenţa lui Alexandr Soljeniţin asupra destinului fiinţei umane abia acum începe. El este muntele cel mare pe care nu-l pot atinge mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Să ne rugăm în aceste zile pentru sufletul lui, ca are tot dreptul să se odihnească în pace. Şi să nu uităm, rugându-ne pentru Alexandr Soljeniţin, că la Mana, lângă Orhei, în Basarabia noastră, s-a născut Paul Goma, scriitorul român considerat Soljeniţin al României. El a scris „Ostinato”, „Din calidor”, „Arta refugii”, „Patimile după Piteşti”, dar mai ales „Săptămâna roşie” (unde a cercetat, ca şi Soljeniţin pentru Rusia, rolul evreilor comunişti în aducerea molimei roşii în România, şi, în special, în Basarabia). Scriem aceste rânduri ca nu cumva să trecem cu vederea, acum, în zilele lui, dar şi ale noastre, mai ales „Jurnalul” lui Goma, o mare epopee a lumii contemporane, a dreaptă prevestire a zilei de mâine.

Soljenitin - DEMOCRATIA RUSĂ ESTE O FARSĂ

2009-04-03T20:16:00.000+03:00

Laureatul rus al Premiului Nobel sarjeaza din nou. Dupa o prelungita tacere întinsa pe mai bine de trei ani, din motive de sanatate, Alexander Soljenitîn a acordat un lung interviu pentru „Vesti Nedeli”, program saptamînal al canalului doi al televiziunii ruse, în care a schitat o panorama dezolanta a Rusiei de azi. Scriitorul acuza azi, cum a acuzat ieri, si timpul i-a dat dreptate, fapt ce a însemnat publicarea Arhipelagului Gulag , apoi mare parte din intelectualii occidentali au descalificat marturia sa, socotind-o reactionara. Se stie apoi ca la întoarcerea în Uniunea Sovietica, în urma lungului exil în SUA, a criticat dur aventura lui Gorbaciov. În Spania se încheie acum editarea versiunii integrale a Arhipelagului. Cuvintele sale, noile si provocatoarele carti, descopera lucruri extraordinare. Scriitorul trece în revista în acest interviu periculoasa situatie a democratiei ruse, denunta cultul milionarilor care au pus stapînire pe tara în timp ce sursele importante de bogatie secatuiesc, si, de asemenea, critica politica nord-americana în Irak.
Alexandr Soljenitîn si-a dedicat toata viata reflectarii asupra locului pe care îl ocupa în Rusia individul si puterea. De multi ani, nu mai stiam nimic de el, dar azi, cîstigatorul Premiului Nobel ne primeste în casa sa si rupe tacerea.

– Alexandr Isaievici, în aceste zile, în care toata lumea vorbeste despre democratie, oamenii s-au îndepartat de întrebarea esentiala: ce este democratia? Poate fi un mit, ca si comunismul?
– Cuvîntul democratie este foarte popular, dar eu nu sînt constient de ce se întelege prin el si care-i este semnificatia întreaga. Se înlocuieste conceptul cu trasaturi individuale, amestecate. De exemplu, o caracteristica este libertatea de expresie si presa. Se presupune ca unde exista libertate de expresie si presa libera, exista democratie, însa, doar acestea singure, nu au ca rezultat democratia. Sau parlamentul: dupa anumite teorii, daca exista parlament, democratia este garantata. Dar la ce folos? Pentru a reprezenta poporul, alesii cetatenilor ar trebui sa reprezinte electoratul si nimic mai mult. În aceasta tara, daca tinem cont de dimensiunile Rusiei, nu s-au stabilit relatii normale, ci unele debile. Votantii ar trebui sa observe ce face cel care-i reprezinta. Si cînd afla ca nu le place cum presteaza, reprezentantul ar trebui sa se retraga singur. Este o practica democratica fireasca, dar în aceasta tara se alege un om pentru patru ani si cu asta s-a terminat. Mai mult, partidele sînt cele ce-si propun candidatii pentru a fi alesi în parlament. Saracul votant trebuie sa opteze pentru un partid. Si acest partid îsi desemneaza un candidat anonim care se presupune ca trebuie sa fie reprezentantul dumitale, sa zicem.

Dictatura partidelor

– Sînt oare, din întîmplare, partidele, problema?
– Ce e un partid? Fiecare partid încalca si trunchiaza fiinta umana, îi împutineaza vointa. Individul este presat cu programul, dar cine e cel care conduce partidul? Întotdeauna un bogatan. Un partid trebuie finantat, are nevoie de multi bani si cine plateste promisiunile? Partidul nu creeaza nimic si singurul lucru ce si-l doreste e cîstigarea puterii. Ce este în realitate democratia? Toti stiu ce este în constitutie, dar adesea poporul uita. O structura social-statala prin care masa de oameni îsi determina destinul. Despre aceasta trateaza democratia. Totusi, ceea ce putem spune ca avem este o noua clasa politica. Ea numara cîteva sute de persoane care au declarat: sînt un om politic profesionist sau sînt politolog de meserie, si tu poti sa te ocupi de saparea pamîntului tau negru, caci noi vom hotarî pentru tine. Ce clasa politica am vazut începînd cu Gorbaciov? Care a fost marea sarcina a democratiei în timpul lui Yeltsin? Sa-l doboare pe Gorbaciov. Cum? Divizînd URSS. Si cum a facut-o? Trei persoane s-au întîlnit la o petrecere cu alcool. Erau ei oare constienti ca se confrunta cu o mare problema a statului? Bine, se pot produce diviziuni, daca sînt necesare. Însa ar fi trebuit facute ca de un adevarat om de stat. Care sînt prioritatile? Cine traieste aici? Care sînt legaturile economice? E un proces care cere multi ani. Dar s-a facut dintr-o lovitura. Ce fel de democratie avem? Convocarea unui referendum a fost întreaga democratie pe care am gustat-o. Birocratii au decis pretul pentru mentinerea pe linia de plutire. Totul la vedere. În aceasta tara tînjim sa se faca totul la vedere si cît mai rapid cu putinta. Nimic nu se face gradual, nimic nu se gîndeste. Rapid, liberalizarea preturilor, dar pe cale, milioane de oameni îsi pierd agoniseala de o viata! Ca la iad, ca acolo merg lucrurile.
– Ce s-a întîmplat cu dezmembrarea URSS?
–Cu dezmembrarea, 25 milioane dintre concetatenii nostri s-au trezit ca trebuie sa traiasca prin alte tari. S-au gîndit la acestea liderii nostri condusi de Eltîn? Nu li s-au violat drepturile, nu li s-a suprimat cultura? Care va fi situatia lor economica, cum se vor întara? Un moment nu s-a gîndit nimeni la toate astea. Oamenii au fost aruncati ca pisoii orbi pe apa pentru a-si gasi locuri. Aceasta e democratia? Eltîn, dupa rasunatorul sau triumf a introdus alegerea libera a guvernatorilor. De acord, fie 90. S-au pregatit aceste alegeri? Sigur ca da, s-a produs un haos absolut în alegerile locale. Îmbogatitii locali s-au înfratit: banul, coruptia si hotia au hotarît totul si în anumite locuri alegerile au fost ilegale, dirijate de mafia locala. Dar mai rau a fost ca guvernul credea ca nu va fi suficient furtul agoniselii poporului. Avea mult mai mult la dispozitie. Nepretuite bogatii! Toate erau aici pentru a fi furate. Si Rusia a fost devalizata cu rapiditate.
– Si privatizarea?
– Ciubais [responsabilul comitetului rus de privatizare al guvernului Eltîn] s-a falit ca nici o tara din lume nu a avut un proces de privatizare atît de rapid, si avea dreptate, nimic în lume nu a fost facut într-un mod atît de idiot. Cu o rapiditate imensa s-au împartit resursele pe care Dumnezeu ni le-a dat: minerale, petrol, carbon si întreaga productie. Rusia a ramas goala. Nu a mai ramas absolut nimic. Este aceasta democratia? S-a facut un referendum? A decis poporul viitorul sau? În acest mod, pornind de la mîrsavie, s-a creat o clasa de milionari care nu au facut nimic pentru Rusia. Mai mult, au luat tot ce li s-a dat, pe nimic sau pe aproape nimic. Au ramas cu proprietati pentru a se converti în multimilionari si în neputincioasa noastra disperare, îi admiram. Avem un cult al multimilionarilor. Nu ne intereseaza ca traim cum traim noi, dar multimilionarii sa fie fericiti! Daca ar fi democratie, ar trebui sa iesim în strada pentru ca ne-au furat. Daca încep greva foamei cei carora nu li s-au platit salariile, se spune ca asa ceva nu-i democratic.

De jos în sus

Acum 15 ani mi s-a cerut sa public în Uniunea Sovietica articolul: De ce trebuie sa se dezvolte Rusia ? În el se prevedea dezintegrarea Uniunii si Gorbaciov a rîs. Eu am spus ca dezintegrarea era inevitabila si iminenta. Afirmam ca trebuie organizate grupuri de dezbatere pentru a vedea ce se va întîmpla cu poporul: sa pregatim despagubiri, sa hotarîm ce fel de cetatenie sa avem. S-au limitat la a rîde. Dar ceea ce mi se pare totusi important este ca acum, din acel articol s-a adeverit ca, democratia nu se poate impune din sfere înalte, printr-o legislatie inteligenta a unor oameni politici isteti. Democratia poate doar creste ca planta: de la pamînt în sus. Pîna a fi la vîrf, trebuie sa existe democratie în spatii mai mici, trebuie sa ai un autoguvern local. Numai atunci se poate dezvolta democratia.
– Problema autoguvernarii?...
– Chestiunea autoguvernarii este foarte complicata. Autoguvernarea noastra a fost proclamata în Constitutia din toamna lui 1993, care începe solemn: „unica sursa de putere în Federatia Rusa este poporul”. E limpede? Ce tip de putere? Articolul 12 lasa portita: autoguvernul local este recunoscut si garantat în Federatia Rusa. Organismele guvernului local nu fac parte din sistemul puterii statale; acest lucru este corect. Dar trebuiau create forme paralele, publice si graduale, în locul multor organisme ale puterii statului. Daca admiram democratia Occidentala este pentru ca autoguvernarea de acolo este o minune. Niciodata nu s-a ajuns la democratie fara guverne locale. Si noi construim democratia fara guverne locale. Ne temem de propriul nostru popor. Duma se teme ca altcineva va dirija lucrurile în locul ei. Cum scriam acum 15 ani, guvernul local poate creste numai treptat. Care sînt defectele alegerilor de jos în sus? Nu exista forma de a se pune în contact cetateanul cu reprezentantul electoral – candidatul. De ce calitate umana este? Un nerusinat? E imposibil de stiut. Îsi transmit oferta electorala prin televiziune si îsi promoveaza programul. Dar autoguvernul local iese din structura locala, ca un edificiu care se construieste etaj dupa etaj.

În ce priveste Rusia de azi

– La ce nivel ne gasim ?
– Sîntem la nivelul minus unu. Cînd vom crea primul autoguvern local, vom fi în prima faza. În a doua faza va trebui sa urcam de la unitati mai mici la guverne ale unor arii de magnitudine mai mare, de pilda la district. În mod logic, primarii sînt vîrful de lance al guvernului local; odata stabilit guvernul la nivele mai joase decît orasele si ales guvernul local în diverse faze, trebuie votat primarul unui mare oras. Dar trebuie sa traim, pentru a vedea ce se întîmpla, chiar daca nici nu am început. Tot trebuie sa facem odata aceasta. În epoca sa, Alexandru al II-lea a introdus anumite reforme radicale. Revolutionarii strigau: „Nu mai putem astepta, trebuie actionat mai repede!” Împaratul a fost asasinat si totul a mers deîndata mai repede, s-a facut Revolutia. Acum cunoastem rezultatele. Trebuie sa ne eliberam de aceasta atitudine. Trebuie sa aspiram la calitate si sa actionam încet.

Revolutia „portocalie”

– Alexander Isaievici, situatia în Comunitatea Statelor Independente (CSI), în republicile care înconjoara Rusia, este înca destul de complicata. Poate fi acesta raspunsul la faptul ca Rusia s-a trezit subit înconjurata de „revolutii portocalii” (numite astfel pentru culoarea adoptata de revolutionarii din Ucraina)? Sînt procese controlate din afara?
– Primul aspect este stadiul CSI. Cînd s-a anuntat crearea de dictaturi orientale în aceste tari, Occidentul nu a întîrziat sa scrie: „Democratia este garantata. În Asia centrala si Kazahstan, democratia da sa se verse peste margini. Turkmenistanul este o democratie”. Ne-am grabit sa le recunoastem. Situatia este complexa, dar a educa tarile din CSI nu e afacerea noastra acum. Vom fi norocosi daca vom putea pastra un spatiu economic comun. Sînt sigur ca Ucraina va ruina spatiul economic comun al celor patru tari. De altminteri, relatiile noastre cu CSI trebuie sa fie atît de bune, încît altii sa ne invidieze. Sa conducem aceasta tara astfel ca toata lumea sa spuna: este fantastic, ma încînta puterea Rusiei de a învata. În anumite circumstante, cine va respecta Rusia vazînd ca rusii pot fi calcati în picioare, fara ca tara lor sa faca un pas pentru a-i apara? Nu intervine, nu ofera nici protectie consulara. Si numai aceasta da la o parte orice respect ce-l avea cineva pentru Rusia. În ce priveste relatiile cu CSI, cred ca în primul rînd ar trebui sa ne fortam pentru a ne vindeca noi însine. Si CSI ar trebui sa faca acelasi lucru. Spatiul economic comun se poate salva.
Dumneavoastra vorbiti de „revolutia portocalie”, – urma Soljenitîn. Curios, eu însumi m-am mirat cînd s-a petrecut „revolutia portocalie”. Metodele îmi amintesc revolutia noastra din 1917. Rezultatul este dificil de imaginat, este o era diferita, dar metodele sînt aceleasi. Mari clivaje sociale si o cetatenie moarta în fata guvernului. Apoi, nemultumirea generala. În al treilea rînd, comportamentul claselor instruite, culte. Cînd la Sankt Petersburg nu era pîine neagra, dar abunda pîinea alba si magazinele erau pline de tot felul de produse, studentii si burghezii au iesit în strada si strigau: „Vrem pîine!” Nu pîine cereau, ci doreau mai multe schimbari. Presupun ca, la aceasta scara, tumultul nu ar fi putut fi initiat fara ajutorul economic din exterior. Banii germani au traversat Scandinavia si au ajuns la bolsevici, dar nu numai la ei. Cei care organizau manifestatii primeau bani. Dar ocaziile erau limitate si atunci banii se puteau transfera numai în sume mici. Atunci, canalele financiare mondiale au fost deschise pentru miliarde. Puteau cere un ajutor curent si primeau ce aveau nevoie. „Revolutia portocalie” nu reprezinta nici o descoperire. Daca exista o discordie interna si un contrast între cetatean si autoritate, daca opozitia primeste ajutor din exterior, fara îndoiala se va produce o „revolutie portocalie”.
– Dupa dumneavoastra exista doua categorii de factori, interni si externi?
– Fara îndoiala, nu se poate realiza nimic fara factorii interni. Dar daca acestia exista, necesita bani si ajutoare. Revolutiile ucraineana si georgiana au primit bani mai mult decît suficienti.
– Credeti ca este posibila o „revolutie portocalie” în tara noastra?
– În februarie 1917 autoritatilor li se parea cu neputinta sa izbucneasca o revolutie. Si s-a întîmplat. Daca se ridica temperatura artificial si constant, se poate întîmpla ceva. Stimulîndu-se tensiunile, sîntem privati de democratie. Este amenintata democratia noastra? Si puterea poporului? Nu e si nici nu a fost nici un moment. Numai noi putem pierde ceea ce avem, dar cum nu avem nimic, nu ne pot fura. Am privat lumea de totul. Din prima zi a erei Gorbaciov si înainte. Niciodata nu am avut o democratie, nu avem nici macar aparente de democratie. Democratia este un stadiu si un sistem social în care poporul îsi controleaza propriul destin. Nu e cazul nostru. Oamenii trebuie sa aiba în minte responsabilitatea pentru tara. Se poate scinda orice natie. Dar daca cetatenii sînt responsabili, asa ceva nu trebuie sa se întîmple. Va trebui sa procedam cu grija si sa aplicam reformele. Duma s-a comportat periculos, uitati-va cum aproba legile si viteza cu care îsi schimba opinia. Trece de la o extrema la alta, ca un betiv. Se poate numi asa ceva legislatie? Lucrul mai rau e ca Duma nu se consulta cu poporul. Insist, lumea ar trebui sa înceapa o greva a foamei sau sa iasa în strada daca vrea sa fie ascultata.

Un impuls necugetat

– Si democratia ca instrument pentru a reforma lumea? Dumneavoastra cunoasteti foarte bine mentalitatea poporului Statelor Unite, ati trait mult timp acolo. Credeti ca democratia, înteleasa de americani, ca un instrument pentru a schimba lumea, este o specie de delir infantil sau o fantasma dupa care se ascunde dorinta de a domina lumea?
– Acum (în realitate, cu mai mult de zece ani în urma), Statele Unite s-au hotarît pentru un proiect sau un impuls necugetat: sa impuna democratia în toata lumea. Sa o impuna! Si o sadesc ca pe o razbunare. Mai întîi provoaca o baie de sînge în Bosnia. Apoi bombardeaza Iugoslavia. În Afganistan, afirma ca au instituit democratia, la fel în Irak. Irak-ul este un mare succes al democratiei. Cine va urma dupa? Poate Iranul. E de necrezut. Acolo exista gînditori, gînditori liberi. Toti înteleg ca democratia nu se poate impune din exterior. O democratie ce se sustine cu baionete nu valoreaza nimic. Democratia trebuie sa creasca lent, raspunzînd necesitatilor umane, impulsului catre unitate si prietenie al fiintelor umane. Ar trebui sa se dezvolte încet, pas cu pas. Dar democratia noastra este o farsa.

Franta si Constitutia Europeana

– Cum ar trebui sa se comporte Rusia? Nu putem fi simpli spectatori...
– Pot sa insist doar asupra celor spuse acum, posibil de atins prin Constitutia noastra. Se vorbeste de guvern local, de puterea poporului si de organisme guvernamentale. Pîna sa ajungem acolo, trebuie un început. Membrii clasei noastre politice au mintile încîlcite. Traiesc momentul. Trebuie sa cream un sistem care va permite oamenilor sa-si controleze destinul. Dar nu facem nimic, asteptam ca lucrurile sa se rezolve de la sine.
– În Elvetia se tine un referendum si cînd problema este amplasarea unei banci lînga un parc. Noi nu ne vedem afectati de astfel de lucruri. Ce chestiuni ar trebui supuse referendumului?
– Multumesc. Dumneavoastra ati adus vorba de ceva ce voiam sa mentionez si am uitat. Un referendum este o arma puternica, dar numai daca stii sa o folosesti. În tarile în care poporul este obisnuit cu referendumurile, se poate proceda ca în Elvetia. Totul se petrece fara complicatii si rezultatele sînt fructuoase. Sa luam de exemplu cazul Frantei. Clasa politica s-a modelat fara blocarea Constitutiei europene si e sigura de ea. Dar poporul a spus nu. Referendumul a exprimat vointa poporului. Este un efect minunat. În tara noastra exista o necesitate extrema de referendumuri, dar Duma (parlamentul rus) le-a interzis. Introduce atîtea piedici si restrictii, încît devine imposibila tinerea unui referendum. Sînt foarte necesare, dar nici nu se poate abuza de ele. Daca se ajunge sa se supuna referendumului chestiuni insignifiante, poporul poate ajunge sa se plictiseasca. Ar trebui convocat numai pentru lucruri cu adevarat importante. Un exemplu este furtul în Rusia. Am o întrebare simpla: are poporul nostru ceva pe care sa-l considere ca mostenire nationala? Niciodata nu s-au gîndit sa o supuna unui referendum, si bogatiile subsolului au fost daruite fara sa fi fost consultat cineva. De ce se împiedica tinerea unui referendum? Nu numai pentru ca ar fi dificil de organizat, ci pentru ca le este frica sa asculte ce spune poporul.

Ideea nationala

– Si acum întrebarea cheie: ideea nationala. Prea multe vorbe au demonetizat-o si am senzatia ca acum începem iar sa o cautam. Are Rusia nevoie de ea? Si daca, în ce ar consta?
– E o întrebare importanta. Abord cu prudenta termenul de „idee nationala”, deoarece s-a abuzat de ea. Cînd, în urma cu ani, Eltîn a dat ordin sa se elaboreze o idee nationala în doua saptamîni, mi s-a parut ca se discuta ca la circ. Cînd mi s-a cerut parerea, am raspuns ca în momentul în care Rusia era cufundata în mizerie, confuzie si i s-au furat bogatiile, ideea nationala care trebuie sa salveze Rusia este cea pe care a sadit-o curteanul Isabelei, Ivan Petrovici Suvalov, acum 250 de ani. A propus Isabelei sa se orienteze catre o importanta lege care sa apere poporul. O mare idee. Romanovii au aplicat putin sau deloc acest principiu. Este o provocare ce s-a acutizat, inclusiv în ultimii 200, 250 pîna la 270 de ani. A ne propune o initiativa, o lege noua, ar trebui sa ne gîndim daca ea ajuta sau nu la salvarea poporului. Daca nu ajuta, sa o lasam deoparte. Aceasta idee nu poate fi linia noastra pentru eternitate, dar ar putea dura 50 de ani. Si la sfîrsitul celor 50 de ani, poate alti oameni inteligenti vor gasi altceva. Dar pe parcursul urmatorilor 50 de ani ar trebui sa fim fericiti daca ne vom putea pastra fiinta nationala. Acesta ar trebui sa fie principalul criteriu. Orice lege, orice initiativa a guvernului, ar trebui sa-i fie destinata poporului.

Traducere din limba spaniola
de Victor Stir dupa „El Mundo”

Rusia îl plânge pe Soljeniţîn

2009-04-03T20:12:00.000+03:00

Scriitorul rus Aleksandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în vârstă de 89 de ani, o figură importantă a disidenţei în URSS şi autor a numeroase romane monumentale despre lagărele sovietice, cum ar fi „Arhipelagul Gulagului“, a decedat, în noaptea de duminică spre luni, la domiciliul său din Moscova. A stat 20 de ani în exil, revenind în ţara natală în momentul destrămării URSS. L-a apreciat şi susţinut pe Vladimir Putin, ministru şi mai apoi preşedinte, acesta din urmă conferindu-i, în 2007, Premiul de Stat, celui care şi-a „dedicat viaţa patriei“. Printre cei care l-au omagiat pe scriitorul rus se numără foştii preşedinţi ruşi Mihail Gorbaciov şi Vladimir Putin, precum şi şeful statului francez, Nicolas Sarkozy. Scriitorul va fi înmormântat mâine la locul de veci ales încă din timpul vieţii, în cimitirul Donskoi din Moscova.

Aleksandr Soljeniţîn a decedat „ca urmare a unei insuficienţe cardiace acute“ duminică, la ora locală 23.45, a anunţat agenţia Itar-Tass, care îl citează pe fiul scriitorului. Bolnav de mai mulţi ani, Soljeniţîn nu apărea decât rar în public, ultimele imagini televizate înfăţişându-l în scaun rulant, în timpul primirii de oaspeţi la casa sa din Troiţe-Likovo, la nord-est de Moscova.

Scriitorul a dezvăluit lumii realitatea din sistemul concentraţionar sovietic în lucările sale „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, „Primul cerc“ şi „Arhipelagul Gulag“. „La sfârşitul vieţii mele, pot spera că materialul istoric pe care l-am colectat va intra în conştiinţele şi memoria compatrioţilor mei“, declara el în 2007, după ce preşedintele Vladimir Putin i-a acordat prestigiosul Premiu de Stat rus.

Născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, localitate din Caucaz, Soljeniţîn aderă la idealurile revoluţionare ale regimului care se năştea în acei ani şi studiază matematica.

Artilerist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este arestat în 1945 şi condamnat la opt ani de închisoare, pentru că a criticat competenţele de comandant militar ale lui Stalin într-o scrisoare trimisă unui prieten.

Eliberat în 1953, el publică în 1962 povestea unui deţinut din Gulagul sovietic, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, după ce a primit aprobarea noului lider de la Moscova, Nikita Hruşciov.

Alte lucrări ale lui Soljeniţîn, „Pavilionul Canceroşilor“ şi „Primul Cerc“ sunt tipărite clandestin, iar în străinătate cunoaşte un mare succes.

Scriitorul disident revine în Rusia după 20 de ani de exil

A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970, dar în 1974 autorităţile de la Moscova i-au retras cetăţenia rusă, expulzându-l din URSS. A locuit apoi în Germania, Elveţia şi Statele Unite, înainte de a reveni în Rusia în 1994, după destrămarea Uniunii Sovietice.

După întoarcerea în ţara natală, a criticat Occidentul şi evoluţia Rusiei post-sovietice, făcând apel la reîntoarcerea la valorile morale tradiţionale. El a apreciat însă rolul lui Vladimir Putin, un partizan al restabilirii puterii şi mândriei Rusiei, preşedinte în perioada 2000-2008 şi devenit premier între timp, în pofida trecutului său de ofiţer KGB. „Putin a primit drept moştenire o ţară jefuită şi îngenuncheată, cu o majoritate a populaţiei demoralizată şi în mizerie. Iar el a început reconstrucţia sa (...) pas cu pas, încet. Aceste eforturi nu au fost remarcate şi apreciate imediat“, a precizat Soljeniţîn într-un album publicat în aprilie şi dedicat preşedintelui.

În 2006, Soljeniţîn a acuzat NATO că pregăteşte „încercuirea totală a Rusiei şi pierderea suveranităţii sale“. Putin, care l-a vizitat la 12 iunie 2007 pentru a-i conferi Premiul de Stat, l-a elogiat atunci pe cel care şi-a „dedicat viaţa patriei“. „Milioane de oameni din lume asociază numele şi operele lui Aleksandr Isaevici Soljeniţîn cu soarta Rusiei însăşi“, a declarat atunci Putin.

Omagiile preşedinţilor

Noul preşedinte rus, Dmitri Medvedev, a exprimat condoleanţe familiei scriitorului, a anunţat purtătoarea sa de cuvânt, Natalia Timakova.

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a adus, ieri, un omagiu lui Aleksandr Soljeniţîn, „una din cele mai mari conştiinţe ale Rusiei din secolul XX“. „Intransigenţa sa, idealul său şi viaţa sa lungă şi frământată fac din Aleksandr Soljeniţîn o figură fabuloasă, moştenitoare a lui Dostoievski. El aparţine panteonului literaturii mondiale. Aduc un omagiu memoriei sale“, a scris Sarkozy.

Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov a adus un omagiu scriitorului Aleksandr Soljeniţîn, numindu-l „omul cu destin unic“, care a avut curajul să denunţe caracterul inuman al regimului stalinist. „Aleksandr Soljeniţîn a traversat încercări dificile, la fel ca milioane de cetăţeni ai ţării“, a declarat părintele perestroicii, citat de Interfax. „A fost unul din primii care au ridicat vocea împotriva regimului stalinist în apărarea oamenilor“, a adăugat el. „Rusia ar trebui să-i mulţumească lui Aleksandr Soljeniţîn pentru contribuţia sa la libertatea şi la dezvoltarea democraţiei în ţara noastră“, a mai declarat Mihail Gorbaciov.

Şi-a ales singur locul de odihnă veşnică

Trupul neînsufleţit al scriitorului rus Aleksandr Soljeniţîn va fi expus astăzi în clădirea Academiei de Ştiinţe din Moscova, pentru o ceremonie de adio, înaintea funeraliilor de mâine, a anunţat Fundaţia Soljeniţîn, potrivit agenţiei Interfax. Ceremonia se va începe la ora locală 11:00 şi va dura întreaga zi, a precizat un purtător de cuvânt al Fundaţiei. Aleksandr Soljeniţîn va fi înhumat mâine, în cimitirul Donskoi din Moscova. Potrivit lui Nikolai Balaşov, reprezentant al Patriarhiei Moscovei, „Aleksandr Soljeniţîn a ales el însuşi acest loc de veci din timpul vieţii“. Răspunzând solicitării scriitorului, „în urmă cu cinci ani, patriarhul Aleksii al II-lea al Moscovei şi al întregii Rusii i-a rezervat un loc în cimitirul mănăstirii Donskoi“, a precizat reprezentantul patriarhiei.

Sursa

Scriitorul care a dezvăluit lumii adevărata faţă a comunismului

2009-04-03T20:10:00.000+03:00

Pe 11 decembrie 2008, Aleksandr Isaievici Soljeniţîn ar fi implinit 90 de ani. Scriitorul rus, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (în anul 1970), şi-a legat definitiv numele de denunţarea crimelor regimului sovietic şi de dezvăluirea adevăratei feţe a totalitarismului comunist, relatând lumii ruşinea gulagurilor. A fost o realitate pe care a cunoscut-o îndeaproape, petrecând aici opt ani. Din acea experienţă s-a născut „Arhipelagul Gulag“, trilogia atât autobiografie, cât şi cercetare istoriografică, tradusă în străinătate în 1974, care l-a costat pe scriitor un exil de douăzeci de ani. În Elveţia, şi mai apoi în SUA, a continuat să îşi facă auzită propria voce în apărarea libertăţii. Dintre lucrările apărute şi în limba română, după 1989, menţionăm: „Arhipelagul Gulag“, „Pavilionul Canceroşilor“, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, „Viţelul şi stejarul“.

S-a născut în 1918, în nordul Caucazului, la Kislodovsk. Tatăl său moare înainte de naştera sa, într-un accident de vânătoare. Aleksandr va fi crescut de mama sa, care îi va încuraja aptitudinile literare şi ştiinţifice. A urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică de la Universitatea din Rostov, făcând prin corespondenţă şi cursuri de filosofie, literatură şi istorie. În cel de-al Doilea Război Mondial a luptat pe front ca ofiţer al unei baterii de artilerie. Va fi arestat în februarie 1945, din cauza unui schimb de scrisori dintre el şi un amic de-al său, în care şi-a permis să-l critice pe Stalin şi regimul acestuia. Va fi condamnat la opt ani de lagăr, iar după eliberare va fi fixat pe viaţă la domiciliu în aulul Kok-Terek, din Kazahstan.

Propulsarea în atenţia criticilor şi cititorilor din întreaga lume

Pe fondul „dezgheţului“ din timpul lui Hruşciov, este reabilitat şi i se publică, în 1962, în revista literară „Novîi Mir“ (Lumea nouă) romanul de mici dimensiuni „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, care îl va propulsa imediat în atenţia criticilor şi cititorilor din întrega Uniune Sovietică şi, în curând, din întreaga lume. Mulţi ezită să califice drept literatură textul, încadrându-l mai degrabă în categoria materialelor documentare, autorul nefăcând altceva decât să „decupeze“ o perioadă de o zi din existenţa unui deţinut oarecare. Cu toate acestea, succesul pe care îl are romanul depăşeşte aşteptările. Realismul nemediat, candid al textului reprezenta o imagine cu totul nouă în spaţiul literaturii sovietice. Era prima apariţie literară în care denunţarea absurdităţilor şi a regimului represiv sovietic atingeau o asemenea amploare.

După acest moment i se vor mai publica şi alte lucrări, însă poziţia autorităţilor nu va mai fi la fel de flexibilă (în 1964 Hruşciov este înlăturat de la putere). Cenzura refuză să-i permită publicarea romanului „Pavilionul canceroşilor“ (care se baza pe experienţa lui Soljeniţîn), iar în 1965, KGB-ul îi confiscă în urma unei percheziţii manuscrisul „Primului cerc“; ambele lucrări vor apărea în Occident în 1968. Între timp, în 1970, i se decernează Premiul Nobel pentru literatură la propunerea lui François Mauriac.

Recuperarea conştiinţei, prin „Arhipelagul Gulag“

Ruptura definitivă cu autorităţile comuniste se petrece atunci când, în 1973, apare în Franţa cea mai importantă lucrare a lui Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag“ (GULAG, devenit substantiv comun ca urmare a impactului cărţii scriitorului rus, reprezintă abrevierea sintagmei Glavnoe Upravlenie Lagherei - „Direcţia Principală a Lagărelor“), la alcătuirea căreia scriitorul lucrase intens şi în secret, în perioada 1958-1968. Efectul acestei apariţii este teribil, demolând definitiv imaginea sistemului socialist ideal pe care propaganda comunistă o construise cu atâta grijă. Volumul masiv (subintitulat „Încercare de investigaţie literară“) este scris având la bază experienţa autorului însuşi, mărturiile foştilor deţinuţi, dar şi surse primare de documentare. Textul este şi el greu de categorisit, întrucât are o importanţă documentară, dar finalitatea lui nu se rezumă doar la atât. O veritabilă saga a sistemului de detenţie din fosta Uniune Sovietică, „Arhipelagul Gulag“ acoperă exhaustiv aproape toate aspectele existenţei zek-ilor (termenul argotic pentru „deţinut“, intrat şi el în vorbirea curentă, ca urmare a impactului pe care l-a avut cartea lui Soljeniţîn). Închisorile prin care s-au perindat zeci de milioane de oameni nevinovaţi reprezintă o lume aparte, cu propriile ei reguli, pe care scriitorul rus o evocă din postura celui din interior, care a avut experienţa lagărului. Realismul, luciditatea, dar şi căldura şi umorul dau evocării o forţă irezistibilă; demascarea ororilor fostului regim este eficientă, neadmiţând contraargument. În Occident, opinia publică şi mediile intelectuale sunt consternate: singura imagine asupra regimului comunist la care aveau acces era cea furnizată de către propagandă, iar aceasta nu corespundea deloc cu ceea ce dezvăluia scriitorul rus, laureat al premiului Nobel. Soljeniţîn însă nu realizează doar un demers de recuperare a unui trecut pe care torţionarii l-ar fi vrut ascuns şi uitat, ci se şi situează în prelungirea tradiţiilor marii proze ruseşti, tradiţii întrerupte în anii grei ai dictaturii staliniste pe care le continuă alături de Pasternak sau Bulgakov. Scopul lucrării nu este unul vindicativ, ci unul moral, expiator, de recuperare a conştiinţei.

Arestat, închis şi expulzat

Autorităţile sovietice nu vor rămâne indiferente: scriitorul este arestat, închis, i se retrage cetăţenia sovietică, iar apoi este expulzat din ţară. Se va stabili pentru o vreme mai îndelungată în Statele Unite ale Americii, lângă Cavendish, în Vermont. Nici aici însă nu se va dovedi o prezenţă comodă. Nu va ezita să atace indolenţa, indiferenţa morală, falsul umanism şi lipsa orizontului etic de care dă dovadă Occidentul, pe care-l face în parte responsabil de ceea ce s-a întâmplat în Europa orientală. Amintim aici doar episodul discursului pe care Aleksandr Soljeniţîn l-a ţinut în 1993, la Lucs-sur-Boulogne, cu ocazia comemorării a 200 de ani de la masacrul din Vendeea. Dizidentul rus nu a ezitat să califice acţiunea de atunci a autorităţilor revoluţionare drept „primul mare genocid teoretizat ca atare în istoria lumii moderne“ şi să stabilească o filiaţie evidentă între Revoluţia franceză (Soljeniţîn se referă în mod explicit la episodul totalitar al Revoluţiei franceze, cel al terorii iacobine) şi ceea ce s-a întâmplat în Rusia, scandalizând astfel opinia publică şi mai ales mediile de stânga din Franţa. Ca răspuns la degradarea conştiinţei morale, scriitorul s-a pronunţat nu o dată pentru revenirea la tradiţiile ortodoxe şi culturale ale Rusiei prerevoluţionare. Poate că acesta este şi motivul pentru care, în ultimii ani, Soljeniţîn s-a arătat favorabil orientării cu tentă naţionalistă a preşedintelui Putin.

„Cu adevărat, un mare transformator al Rusiei“

Gorbaciov îi va reda cetăţenia sovietică în 1990, scriitorul revenind în ţară câţiva ani mai târziu, în 1994. În ultimii ani ai vieţii, bătrân şi bolnav, nu mai scrie şi are tot mai puţine apariţii publice. Se stinge din viaţa pământească în noaptea de 3 spre 4 august 2008, fiind înmormântat la Mănăstirea Donskoi din Moscova.

La moartea sa, pr. Sergio Mercanzin, fondator şi director al Centrului Rusia Ecumenică, care l-a cunoscut personal pe scriitorul rus şi familia sa, declara pentru Radio Vatican că Soljeniţîn „a reprezentat înainte de toate figura unui martir: persecuţiile la care a fost supus au fost foarte dure şi aş spune că nici exilul nu a fost mai uşor pentru el, care era un rus adevărat, având rădăcinile în ţara sa. Exilul a fost, aşadar, o suferinţă la fel de mare ca şi gulagul... Aş spune că Soljeniţîn a fost cu adevărat un mare transformator al Rusiei: poate - dacă nu am fi avut «Arhipelagul Gulag» şi celelalte opere ale sale - am fi avut o altă idee, o altă concepţie despre ceea ce a fost comunismul în Uniunea Sovietică... Îmi amintesc o profeţie făcută când a fost expulzat: cineva - văzând opoziţia dintre Soljeniţîn şi regimul sovietic, pe atunci reprezentat de Brezhnev - a spus: «peste câteva decenii nimeni nu îşi va mai aminti de această criză, dar toţi îşi vor aminti de figura luminoasă a persecutatului Soljeniţîn»“.

Aşa cum despre Tolstoi s-a spus că reprezintă conştiinţa Rusiei, despre Aleksandr Isaievici Soljeniţîn s-a spus că este speranţa Rusiei. Autorul „Arhipelagului Gulag“ este o figură emblematică a rezistenţei anticomuniste şi antitotalitare în general, cartea fiind cel mai important document care a contribuit la demascarea regimului comunist. Opera sa are o finalitate tezistă, morală, vizând păstrarea şi recuperarea demnităţii umane în faţa catastrofelor istoriei.

Sursa

Soljenitin, definit de istorie

2009-04-03T20:06:00.000+03:00

Interviu, in exclusivitate pentru Romania, realizat de Daniel Kehlman, Cicero/The New York Times Syndicate.

De nenumarate ori ati afirmat ceva aparent paradoxal: ca va simtiti usurat pentru faptul ca ati fost trimis in gulag, ca destinul pe care il aveti a fost, cum s-ar zice, fortat sa vina peste dumneavoastra. Ati scris undeva ca sunteti cuprins de teroare cand va imaginati ce fel de scriitor ati fi devenit daca nu exista gulagul.
»Intr-adevar, gulagul a jucat un rol decisiv in viata mea de scriitor. Nu mai tarziu de 1936, pe cand aveam 18 ani, doream deja cu ardoare sa descriu si sa comentez in detaliu istoria Revolutiei din 1917 (care a dus la rasturnarea guvernarii autocrate a tarului Nicolae al II-lea si la acapararea puterii de catre bolsevici). Fie si din acest motiv, nu m-as fi putut dezvolta ca scriitor sovietic. Dar gulagul, care a cazut ca un trasnet peste soarta mea, mi-a zdruncinat din radacini perspectivele si credintele, iar reculul anilor petrecuti in lagar ma urmareste si astazi. Gulagul mi-a dat o perspectiva clara asupra a tot ceea ce insemna bolsevism, asupra a ceea ce era in realitate comunismul sovietic. Aceasta perspectiva mi-a permis, in cele din urma, sa deslusesc la un nivel foarte profund conditia umana.

Nu o singura data, ati scris ca, intr-un fel sau altul, Rusia trebuia sa treaca prin istoria infioratoare pe care a avut-o in secolul XX, ca aceasta experienta face parte dintr-un pattern definitoriu pentru existenta umana. Pe de alta parte, in cartea de povestiri Roata rosie (1969), revine obsedant tema evitarii catastrofei si a usurintei cu care istoria ar fi putut urma un curs cu totul diferit. Credeti ca aceasta imensa suferinta a fost necesara, ori ca, mai degraba, a fost lipsita de sens?
»Privind istoria omenirii ca pe un tot unitar, am descoperit ca, daca Revolutia din Rusia nu ar fi avut loc, o revolutie similara ar fi devastat omenirea – ca un soi de continuare a Revolutiei Franceze din secolul al XVIII-lea, care a aprins spiritul revolutionar in numeroase tari europene. In mod inevitabil, omenirea ca intreg trebuie sa plateasca pentru pierderea simtului limitelor, pentru pierderea moderatiei in ceea ce priveste dorintele si necesitatile, pentru lacomia fara margini a celor bogati si puternici (fie ei oameni sau state), pentru faptul ca simtamantul universal al bunavointei umane este uscat si putred – mort in zilele noastre.

Multi ganditori si scriitori occidentali au sustinut activ dictatura sovietica. Pozitia dumneavoastra transanta a produs o bresa in acest bizar atasament. Ati refuzat sa va intalniti cu filosoful si scriitorul Jean-Paul Sartre atunci cand acesta a vizitat Uniunea Sovietica. A existat totusi cu adevarat o „tradare a intelectualilor“, asa cum a numit-o filosoful francez Julien Benda – o tradare a valorilor Iluminismului?
»Din nefericire, Benda avea dreptate. Suportul larg pe care l-a avut dictatura comunista inca de la inceputurile sale, din anii ‘30 ai secolului trecut, este dovada si consecinta decaderii umanismului secular. Din cauza acestei decaderi, suferim si astazi si vom suferi si in viitor.

De la Voltaire incoace, nici un alt scriitor nu a avut o influenta politica atat de mare ca dumneavoastra. Sunteti satisfacut de ceea ce ati realizat?
»In diferite ocazii, le-am cerut puterilor occidentale sa nu considere comunismul o etapa fireasca a istoriei Rusiei. Sa nu puna semnul egalitatii intre comunismul sovietic si Rusia ca atare. La dracu’! Nimeni nu a fost in stare sa faca aceasta distinctie. Iar politicile si atitudinea puterilor apusene vizavi de Rusia, chiar si dupa prabusirea dictaturii sovietice, au ramas aproape la fel de feroce. Asta este una dintre cele mai mari dezamagiri pe care le am. Pe de alta parte, din 1990 incoace, in Rusia lucrurile merg din ce in ce mai prost. Inainte ca o vindecare nationala, morala si economica sa fi avut loc, fortele intunericului au castigat cu usurinta pozitiile dominante in societate. Cei mai lipsiti de scrupule dintre mafioti s-au imbogatit peste noapte nespus de mult, jefuind nestingheriti proprietatea nationala si amplificand astfel cinismul social si stricaciunea morala care erau deja instaurate in Rusia. Aceasta hotie este o catastrofa pentru Rusia. Am trait o durere imensa ca martor la aceste transformari. Cum as putea atunci sa vorbesc de satisfactie? Iar acum sunt un batran cu sanatatea subreda, imi lipseste puterea de a mai influenta in vreun fel cursul evenimentelor.

La sfarsit, intrebarea inevitabila: Cum va arata viitorul Rusiei? Va fi Rusia un stat democratic cu adevarat sau unul autoritar, precum modelul chinez?
»Sunt foarte ingrijorat de viitorul Rusiei, dar nu ma voi aventura sa fac vreo profetie. Intrebarea ta priveste in primul rand oranduirea sociala. Aceasta este extrem de importanta, dar si mai vitala pentru Rusia este astazi ordinea morala. In ceea ce priveste speranta de democratizare a Rusiei, eu mi-am prezentat deja propriul model, inca din 1990, intr-un eseu intitulat Reconstructia Rusiei. Acolo conturez un plan ce presupune elaborarea graduala a structurilor democratice, pornind de la autonomia si autoadministrarea locala si mergand pana la nivelul guvernamental. Functionarea eficienta a diverselor administratii locale din tarile occidentale este o realitate indubitabila; eu sustin din toata inima acest model si ii invit pe rusi sa-l imite. Insa, in ceea ce priveste sistemul politic, modelul meu este diferit de al partidelor parlamentare care domina in Vest. In opinia mea, existenta partidelor politice – al caror unic scop este sa ajunga la putere, iar odata instalate acolo singura lor preocupare este cum sa nu piarda puterea – e un lucru rau, iara nu unul bun. Evident ca o astfel de viziune nu a fost intampinata cu prea mare entuziasm. Cu toate acestea, eu inca mai cred ca o viitoare Rusie democratica ar duce-o mult mai bine cu un astfel de model, decat daca ar importa de-a gata sistemul politic occidental.

Intro, traducere si adaptare de Marc Ulieriu

Intr-o perioada foarte tulbure pentru Rusia, cand personajele incomode sunt asasinate in scara blocului, iar oligarhii mafioti isi sporesc neincetat averile si influenta, Aleksandr Soljenitin, cel care odata era supranumit Constiinta Natiunii, limpezeste putin trecutul chinuit, prezentul zbuciumat si viitorul incert al Estului.

Atractia irezistibila pe care Aleksandr Soljenitin a avut-o pentru istoria Rusiei a definit viata si opera marelui ganditor. Aprig luptator impotriva cenzurii si a regimurilor opresive si corupte, statura castigatorului Premiului Nobel a crescut si a descrescut o data cu inaltarea si prabusirea Uniunii Sovietice si cu starea de spirit a poporului rus.

Tinand cont de toata activitatea sa publicistica de dupa 1960, pare greu de crezut acum faptul ca, in tinerete, imbatat de idealuri utopice, Soljenitin a fost un marxist fervent. Cu toate ca a servit ca ofiter in Armata Rosie in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, in 1945 tanarul matematician de 27 de ani a avut viziunea regimului spurcat pe care il intemeia Stalin. L-a criticat pe acesta, dar si pe Lenin si Trotki, argumentand ca nici unul dintre ei nu a fost „comunist adevarat“, toti fiind catalogati drept niste dictatori criminali. Evident, Soljenitin a fost condamnat la 8 ani de inchisoare, iar apoi, imediat dupa eliberare, a fost fortat sa-si asume exilul intern, in diverse regiuni din Kazahstan. Acest exil va schimba nu doar viata dizidentului, ci si cursul societatii sovietice. Fusese condamnat sa intre in gulag (Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovic Lagerei i kolonii – Administratia Taberelor si Coloniilor de Munca de Corectie). Potrivit estimarilor sale, zeci de milioane de oameni au murit in aceste lagare de munca fortata, el insusi aflandu-se la un moment dat foarte aproape de moarte, din cauza unei forme de cancer. A supravietuit pentru a deveni un critic deschis al comunismului si pentru a scrie o consistenta serie de carti despre gulag, care au ajuns bestseller-uri mondiale.

In 1962, Soljenitin isi publica primul sau roman, O zi din viata lui Ivan Denisovici, in care descria viata din gulag. Cartea a fost aclamata de catre mass-media si de critica ruseasca, iar Soljenitin a dobandit statutul de scriitor important. Vrajit de acest succes neasteptat, a avut cutezanta de a publica eseuri critice la adresa vietii din URSS. A fost supranumit Constiinta Natiunii, insa a cazut, din nou, in dizgratia Partidului Comunist.

Prin mijloace underground si cu ajutorul presei straine, si-a facut cunoscute lucrarile in Occident, iar in 1970 a castigat Premiul Nobel pentru literatura, „pentru forta etica cu care a urmat traditiile esentiale ale literaturii ruse“. In 1974, la un an dupa ce Arhipelagul Gulag, clasic tom de istorie si memorii, a fost publicat in diverse tari din Europa, iar Vestului i s-au facut cunoscute atrocitatile din lagarele sovietice, Aleksandr Soljenitin a fost expulzat de urgenta din Uniunea Sovietica. Impreuna cu sotia sa, Natalia, scriitorul s-a stabilit in micutul oras Cavendish din Vermont, SUA. Aici a dus o viata extrem de retrasa, asemenea unui pustnic, concentrandu-se exclusiv asupra scrierilor sale si refuzand cu inversunare sa acorde interviuri, sa aiba iesiri si luari de pozitie publica sau sa se intalneasca cu intelectualii americani, care ajunsesera sa-l venereze.

Relatiile lui Soljenitin cu guvernul sovietic aveau sa se indulceasca dupa ce Mihail Gorbaciov a introdus politica glasnostului (deschiderea) si a perestroikai (schimbarea), care aveau sa duca la prabusirea Uniunii Sovietice. In 1994, scriitorul si sotia sa s-au intors, pentru totdeauna, in Rusia. Presedintele de atunci al tarii, Boris Eltin, spera ca fostul dizident sa-i fie colaborator apropiat (datorita imaginii excelente pe care o avea in Vest, Soljenitin putea fi o interfata foarte utila intre Moscova si Washington). Insa, la scurt timp dupa revenirea in patrie, scriitorul ajunge sa dispretuiasca si sa discrediteze noul regim la fel de mult cum o facuse cu cel comunist. In aparitii televizate incendiare, ca si in eseuri si articole foarte taioase, Soljenitin denunta capitalismul salbatic si fara capatai care se practica in Rusia, cere cu vehementa reforma sistemului juridic si dezvaluie colapsul sistemului sanitar.

Astazi, la 87 de ani, Aleksandr Soljenitin este dezamagit de tinerii rusi care nu i-au citit nici o carte, dar care urmaresc cu mare entuziasm popularul serial TV V kruge pervom (Primul ciclu, ecranizare dupa romanul cu acelasi nume scris de Soljenitin in 1968).

Dupa cinci ani de tacere, scriitorul a acceptat in aceasta toamna sa ofere un nou interviu. De data asta, el a stat de vorba cu Daniel Kehlmann, un celebru editorialist german la magazinul politic Cicero.

Sursa

Ultimul interviu al „profetului“ Soljeniţîn

2009-04-03T20:02:00.000+03:00

* Scriitorul rus Aleksandr Soljeniţîn, portstindardul disidenţei din vremurile de tristă amintire ale gulagurilor sovietice, decedat duminică, a fost plâns de ruşi * Vara trecută, când sănătatea începuse să i se şubrezească, scriitorul a acordat un interviu în legătură cu extraordinara sa viaţă unor jurnalişti de la cotidianul britanic „The Independent“ * În interviul de atunci, Soljeniţîn îmbrăca „haina“ de analist politic şi făcea caracterizarea administraţiilor Gorbaciov, Elţîn şi Putin, eforturile acestuia din urmă de a ridica Rusia, „o ţară jefuită şi derutată“, fiind apreciate de disidentul rus În ce priveşte evoluţia literaturii ruse, Soljeniţîn a afirmat atunci că pentru a evolua „este nevoie de stabilitate, fie ea bună sau rea“

În acest ultim interviu, acordat publicaţiei britanice „The Independent“, Aleksandr Soljeniţîn povestea că a avut întotdeauna o pornire interioară către muncă şi luptă şi că a ţinut şi s-a lăsat ghidat de opiniile sale dezvoltate de-a lungul timpului, fără să acţioneze vreodată împotriva conştiinţei sale.
De asemenea, autorul rus îşi exprima speranţa că toţi oamenii care au trăit sub comunism vor înţelege că de vină pentru paginile amare din istoria lor este comunismul. „Dacă am putea toţi să ne uităm cu mintea limpede la istoria noastră, atunci nu am mai vedea această atitudine nostalgică către trecutul sovietic, care este predominantă acum printre cei care au fost mai puţin afectaţi din societatea noastră. Nici ţările din estul Europei sau fostele republici sovietice nu vor mai simţi nevoia să vadă în Rusia istorică sursa nefericirii lor. Ar trebui să înţelegem că numai acceptarea voluntară şi conştientă a unei vine de către un popor poate asigura vindecarea unei naţiuni“, afirma el.

„Gorbaciov a dat primul libertatea cuvântului“

În acelaşi interviu, Soljeniţîn considera că ruşii au început să înveţe lecţiile de pe urma Revoluţiilor din februarie şi octombrie şi consecinţelor lor şi făcea o caracterizare a guvernărilor lui Gorbaciov, Elţîn şi Putin. Astfel, în opinia sa, „administraţia Gorbaciov a fost uimitor de naivă din punct de vedere politic, fără experienţă şi iresponsabilă faţă de ţară. Nu a fost o guvernare, ci o renunţare nechibzuită la putere. Admiraţia Vestului i-a întărit convingerea că abordarea sa este corectă“. „Însă - adăuga el - trebuie să fie clar că Gorbaciov, nu Elţîn, aşa cum se susţine acum, a fost primul care a dat libertatea cuvântului şi de mişcare cetăţenilor ţării noastre“.
„Perioada lui Elţîn a fost caracterizată de o atitudine la fel de iresponsabilă faţă de viaţa poporului, însă în alte feluri. El a început o vânzare în masă de multi-miliarde de dolari a patrimoniului naţional. Dorind să obţină sprijinul liderilor locali, Elţîn a apărat separatismul şi a aprobat legi care au încurajat căderea statului rus“, a indicat el.
Despre Putin, Soljeniţîn afirma că „a moştenit o ţară jefuită şi derutată, cu o populaţie săracă şi demoralizată. Şi a început să facă ceea ce se putea, să reconstruiască gradual şi lent. Aceste eforturi nu au fost remarcate şi apreciate imediat“.

Operele mari sunt create pe timp de pace

Întrebat în legătură cu situaţia literaturii ruse din prezent, scriitorul a estimat că perioadele de schimbări rapide şi fundamentale nu au fost niciodată favorabile pentru literatură, operele semnificative fiind create mereu şi pretutindeni în perioade de stabilitate, bune sau rele. Potrivit lui, cititorul educat din prezent este mult mai interesat de non-ficţiune.
În încheierea interviului, Soljeniţîn afirma că nu îi era teamă de moarte. Dacă la început se temea să nu moară înainte ca planurile sale literare să devină realitate, la 30-40 de ani atitudinea sa faţă de moarte devenise destul de calmă şi echilibrată. „Simt că este o piatră de hotar naturală, dar asta nu înseamnă finală, a existenţei unei persoane“, declara el, adăugând că nu îşi mai doreşte mulţi ani de viaţă creativă, cei de atunci fiind suficienţi.

Pagini întregi în presa rusă, dedicate lui Soljeniţîn

Presa rusă de ieri a deplâns moartea „profetului“, care dorea să ajute Rusia „să îşi înţeleagă adevărata misiune predestinată“. „Profetul a decedat în ţara sa“, scrie cotidianul „Komsomolskaia Pravda“, care consacră şapte pagini celui care a deschis ochii lumii asupra adevăratei feţe a sistemului sovietic. „Umanist, profetic, înspăimântător, neprietenos, când genial, când naiv, el nu era unul dintre cei care sunt iubiţi de toţi. Dar rolul său în istorie nu numai că este semnificativ, este imens“, scrie „Kommersant“.
Pentru cotidianul „Gazeta“, „mai multe generaţii de oameni din Rusia nu-şi imaginează lumea“ fără Aleksandr Soljeniţîn. „Era scriitor, editorialist, personalitate publică, dar şi un istoric serios şi un gânditor original“, subliniază ziarul.
„Aleksandr Isaevici Soljeniţîn a avut o viaţă incredibilă!“, a scris şi cotidianul oficial „Rossiiskaia Gazeta“. „El a fost student, soldat, ofiţer în timpul războiului, prizonier, profesor de şcoală, luptător împotriva puterii, exilat politic, laureat al Premiului Nobel, şi, probabil, cel mai celebru dintre scriitorii în viaţă ai acestei lumi“, continuă „Rossiiskaia Gazeta“.

Putin i-a adus un ultim omagiu lui Soljeniţîn

Primul-ministru şi fostul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, a adus un ultim omagiu scriitorului rus Alexandr Soljeniţîn, figură marcantă a disidenţei sovietice, relatează AFP.
Putin s-a apropiat cu un buchet de trandafiri roşii în mână şi s-a înclinat în faţa sicriului cu rămăşiţele pământeşti ale celui care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. Apoi, fostul preşedinte a îmbrăţişat-o pe văduva scriitorului defunct, Natalia Soljeniţina, cu care a şi schimbat câteva cuvinte. „Moartea lui Aleksandr Soljeniţîn este o mare pierdere pentru întreaga Rusie. Suntem mândri de a fi avut un astfel de compatriot şi contemporan“, a declarat, luni, premierul Putin, într-un comunicat citat de agenţiile de presă ruse. La trupul neînsufleţit al scriitorului rus Aleksandr Soljeniţîn, depus ieri la Academia de Ştiinţe din Moscova, s-au perindat mii de ruşi pentru a-i aduce un ultim omagiu „profetului“.
Aleksandr Soljeniţîn, bolnav de mai mulţi ani, a decedat la vârsta de 89 de ani, în noaptea de duminică spre luni, la domiciliul său din Moscova. El a lăsat în urmă o operă monumentală, între care „Arhipeleagul Gulag“, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, „Primul cerc“, „Pavilionul Canceroşilor“.

Scriitorul va fi înmormântat astăzi, acolo unde şi-a dorit, în cimitirul Mănăstirii Donskoi din capitala rusă.

Sursa

Gulag. O istorie*

2009-04-03T19:55:00.000+03:00

Îmbinând investigatia istorica de tip academic, în care cercetarea de arhiva este esentiala, pentru acuratete, cu investigatia jurnalistica, în care interviul cu martori ofera atmosfera si dramatismul unui roman nonfictiv, aceasta istorie a Gulagului a fost distinsa în anul 2004 cu Premiul Pulitzer pentru nonfictiune. Cartea înregistreaza marturii îngrozitoare despre infernul cotidian al lagarelor de munca, descrie geneza si evolutia sistemului concentrationar sovietic si dezvaluie faptul ca politia politica este organizatia care, inventând Gulagul, a pus la punct prospectarea, exploatarea (pe seama muncii detinutilor politici) si valorificarea resurselor naturale ale Uniunii Sovietice.

(Catalin Strat, editor)

Primul lagar al Gulagului

Soljenitîn nu a ales întâmplator metafora „arhipelagului“ pentru a descrie sistemul lagarelor sovietice. Solovetki, primul lagar sovietic proiectat si construit cu intentia de a deveni o permanenta, s-a dezvoltat pe un arhipelag natural, ocupând insula dupa insula, preluând, pe masura ce cercul se largea, fostele biserici si cladiri ale unei vechi comunitati monastice.
Complexul monahal servise drept închisoare si înainte. Calugarii din Solovetki, supusi credinciosi ai tarului, ajutasera la încarcerarea oponentilor politici – printre care preoti greu de stapânit si câtiva aristocrati rebeli – înca din secolul al XVI-lea. Izolarea, zidurile înalte, vântul rece si, de asemenea, pescarusii, care odinioara reprezentau o atractie pentru o anumita categorie de calugari solitari, au stârnit si imaginatia bolsevicilor. Înca din mai 1920, un articol al editiei din Arhanghelsk a ziarului guvernamental Izvestia descria insulele ca pe un loc ideal pentru un lagar de munca: „mediul aspru, regimul de munca, lupta împotriva fortelor naturii vor fi o scoala buna pentru toate categoriile de infractori“. Primul grup de detinuti a sosit chiar în acea vara.
Altii, si mai bine situati în sfera puterii, s-au interesat si ei de insule. Însusi Dzerjinski pare sa fi convins guvernul sovietic sa predea proprietatile confiscate de la mânastirea de aici, precum si pe cele de la mânastirile Petrominsk si Holmogorîi, celor din Ceka, pe atunci numita GPU, apoi OGPU sau Administratia Politica Unita de Stat – pe 13 octombrie 1923. Lagarele create aici au fost numite „lagare de importanta speciala“. Mai târziu, aveau sa fie cunoscute ca „lagarele de importanta speciala din nord“: Severnîie Lageri Osobogo Nznascenia, sau SLON. În rusa, slon înseamna „elefant“. Nume care avea sa inspire umor, ironie, dar si teama.
Ulterior, în folclorul supravietuitorilor, Solovetki avea sa fie pentru totdeauna numit „primul lagar al Gulagului“. Desi, mai recent, cercetatorii au aratat ca în acel moment exista deja un numar mare de lagare si închisori, Solovetki a jucat în mod clar un rol special nu doar în memoriile supravietuitorilor, dar si în memoria membrilor politiei secrete sovietice. Solovetki nu a fost singura închisoare din Uniunea Sovietica în anii ’20, dar a fost închisoarea lor, închisoarea OGPU, închisoarea unde OGPU a învatat cum sa scoata profit din munca fortata. Într-o conferinta din 1945 având ca tema istoria sistemului de lagare, tovarasul Nasedkin, pe atunci administratorul-sef al sistemului, a afirmat nu numai ca sistemul îsi are originea în acel Solovetki al anilor ’20, dar si ca întregul sistem sovietic de „munca fortata, ca metoda de reeducare“, a început acolo, în 1926. (…)

Sadism si torturi fara sens

Oficial, SLON detinea noua lagare distincte în arhipelag, fiecare dintre ele împartit în batalioane. Dar unii detinutii erau tinuti, în conditii si mai primitive, în padure, în apropierea exploatarilor forestiere. Dmitri Lihacev, care mai târziu a devenit unul dintre cei mai respectati critici literari ai Rusiei, s-a simtit privilegiat fiindca nu fusese repartizat într-unul dintre numeroasele campamente ascunse în padure. A vizitat unul dintre ele, a scris ca s-a îmbolnavit de groaza a ceea ce vazuse acolo: „oamenii dormeau în transeele pe care le sapasera, uneori cu mâinile goale, chiar în acea zi“.
Pe celelalte insule, administratia centrala a lagarului exercita chiar si mai putin control în privinta atitudinii gardienilor si a sefilor de lagare. În memoriile sale, Kiselev, fost detinut, a descris un lagar de pe una dintre insulele mai mici, Anzer. Aflat tot sub conducerea unui cekist, Vanka Potapov, lagarul era alcatuit din trei dormitoare si comandamentul de paza, adapostite într-o fosta biserica. Detinutii lucrau la taierea copacilor, fara pauze, fara odihna si cu hrana putina. Dorindu-si cu disperare un repaus de câteva zile, unii îsi taiau mâinile si picioarele. Potrivit lui Kiselev, Potapov pastra aceste „trofee“ într-o stiva mare si le arata vizitatorilor, în fata carora se mai si lauda ca omorâse cu mâna lui peste 400 de oameni. „Nimeni nu s-a întors de acolo“, scrie Kiselev, referindu-se la Anzer. Chiar daca marturia lui este exagerata, ea arata teroarea reala la care erau supusi detinutii din lagarele mai îndepartate.
Pretutindeni pe insule, conditiile de igiena dezastruoase, munca excesiva si hrana insuficienta duceau în chip firesc la aparitia bolilor, în primul rând a tifosului. Din cei 6.000 de detinuti primiti de SLON în 1925, aproximativ 2.000 au murit în iarna lui 1925–1926, în urma unei epidemii devastatoare. Dupa unele calcule, cifrele s-au mentinut la aceste cote: se pare ca între un sfert si jumatate din numarul total al detinutilor au murit de tifos, de foame sau de alte epidemii în fiecare an. Un document înregistreaza 25.552 de cazuri de tifos în lagarele SLON (pe atunci mult mai mari) în iarna dintre 1929 si 1930.
Dar pentru unii, Solovetki a însemnat ceva mult mai rau decât disconfortul si boala. Detinutii de pe insule erau supusi unui soi de sadism si unor torturi fara sens, mai putin întâlnite în Gulag în anii care vor veni, când (asa cum spune Soljenitîn) „supravegherea muncii sclavilor a devenit un sistem bine pus la punct“. Desi în multe memorii sunt descrise aceste fapte de cruzime, cea mai amanuntita relatare se gaseste în raportul unei comisii de ancheta trimise de la Moscova la sfârsitul deceniului. Pe parcursul investigatiei lor, oficialii de la Moscova au descoperit îngroziti ca, iarna, gardienii de la Solovetki îi lasau în mod frecvent pe prizonieri dezbracati în clopotnita neîncalzita a fostei biserici, cu mâinile si picioarele legate la spate cu o singura bucata de funie. Gardienii îi mai puneau pe prizonieri „la bara“, adica îi obligau sa stea nemiscati pe niste stâlpi mai bine de 18 ore, câteodata cu greutati atârnate de picioare, fara sa atinga pamântul, o pozitie care îi lasa cu siguranta infirmi. Li se dadea intentionat mâncare stricata sau li se refuza asistenta medicala. În acele perioade, detinutii aveau de îndeplinit sarcini absurde si inutile: sa mute cantitati uriase de zapada dintr-un loc în altul sau, de exemplu, sa sara de pe pod în apa, ori de câte ori un gardian striga: „Delfinul!“.
O alta forma de tortura specifica insulelor, mentionata atât în arhive, cât si în memorii, era trimiterea la „tântari“. Un fost ofiter al Armatei Albe, Klinger, care mai târziu a savârsit una dintre putinele evadari reusite de la Solovetki, scrie ca a vazut odata un detinut pedepsit astfel fiindca se plânsese ca-i fusese confiscat un pachet trimis de acasa. Înfuriat, gardianul l-a dezbracat de toate hainele, inclusiv de lenjeria de corp, si l-a legat de un stâlp din padure, care era, în vara nordica, plina de tântari. „Într-o jumatate de ora, tot corpul ghinionistului s-a umplut de basici de la întepaturi“, scrie Klinger. În cele din urma, omul a lesinat din cauza durerii si a hemoragiei.
Executiile în masa pareau sa aiba loc aproape la întâmplare si multi detinuti îsi amintesc de groaza de a fi omorâti din senin. Lihacev spune ca abia a scapat cu viata în urma unei executii în masa petrecuta la sfârsitul lui octombrie 1929. Documentele de arhiva confirma ca în jur de 50 de oameni (nu 300, cum a scris el) au fost executati în acel moment, acuzati fiind ca încercasera sa organizeze o revolta.
Aproape tot atât de rea ca executia era trimiterea la Sekirka, biserica ale carei chilii devenisera carcerele lagarului de la Solovetki. Mai mult, desi au existat multe relatari în legatura cu ceea ce se întâmpla în aceste chilii, atât de putini oameni s-au întors de la Sekirka, încât este greu sa stii precis care erau conditiile de acolo. Un martor a putut vedea una dintre brigazile de detinuti care mergeau la munca: „un sir de oameni îngroziti, cu priviri neomenesti, unii îmbracati în saci, toti în picioarele goale, înconjurati de numerosi gardieni...“. (…)

Profituri pentru regim

Lagarele erau evident neprofitabile si asa fusesera de la bun început, dupa cum arata rapoartele. Înca din iulie 1919, conducatorii Cekai din Gomel, Bielorusia, i-au trimis o scrisoare lui Dzerjinski, cerând un ajutor urgent de 500.000 de ruble, deoarece constructia lagarului nu putea înainta din lipsa de fonduri. În urmatorii zece ani, diferite ministere si institutii care se bateau pentru obtinerea dreptului de a controla închisorile si lagarele au continuat sa se sfadeasca pentru fonduri si pentru putere. Au fost acordate amnistii periodice, cu scopul de a degaja sistemul penitenciar, totul culminând cu o amnistie de proportii în toamna anului 1927, cu ocazia celei de-a zecea aniversari a Revolutiei din Octombrie. Mai mult de 50.000 de oameni au fost eliberati din sistemul penitenciar obisnuit, în mare masura pentru a reduce suprapopularea si pentru a face economii.
În 10 noiembrie 1925, necesitatea de „a-i folosi mai bine pe prizonieri“ a fost recunoscuta la cel mai înalt nivel. În acel moment, G.L. Piatakov, un bolsevic care ocupase o serie de pozitii influente în economie, i-a scris lui Dzerjinski: „Am ajuns la concluzia ca, în scopul de a crea conditii elementare în agricultura, asezamintele de munca obligatorie vor fi înfiintate în anumite regiuni.
Asemenea asezaminte ar putea reduce aglomerarea închisorilor. GPU ar trebui instruit sa examineze aceste probleme“. Apoi, el a indicat patru regiuni care aveau urgenta nevoie sa se dezvolte, în fiecare dintre ele înfiintându-se mai târziu lagare: insula Sahalin din Extremul Orient, câmpia de la gurile fluviului Enisei, din nordul îndepartat, stepa cazaca si împrejurimile orasului siberian Nercinsk. Dzerjinski a aprobat memoriul si l-a trimis altor doi colegi pentru a-i da curs.
La început nu s-a întâmplat mare lucru, poate si din cauza ca Dzerjinski a murit la scurt timp dupa aceea. Totusi memoriul a lansat un apel la schimbare. Pâna la jumatatea anilor ’20, conducerea sovietica nu stia clar daca lagarele si închisorile lor erau în primul rând destinate sa-i reeduce si sa-i pedepseasca pe prizonieri sau sa aduca profituri pentru regim. Acum, numeroasele institutii ce aveau un cuvânt de spus privind soarta lagarelor de concentrare ajungeau încetul cu încetul la un consens: închisorile aveau sa se autoîntretina. La sfârsitul anilor 1920, lumea dezordonata a închisorilor sovietice postrevolutionare avea sa se transforme, iar din haos avea sa se nasca un nou sistem. Solovetki avea sa devina nu numai o afacere economica bine organizata, ci si un lagar model, un prototip demn de reprodus în mii de exemplare, pretutindeni pe suprafata Uniunii Sovietice.
Chiar daca atunci nimeni nu si-a dat seama, importanta lagarelor din Solovetki avea sa devina suficient de limpede, privita retrospectiv. Mai târziu, referindu-se la o adunare de partid tinuta în Solovetki prin 1930, un comandant local, tovarasul Unspenski, avea sa declare ca „experienta muncii din lagarul din Solovetki a convins partidul si guvernul ca sistemul penitenciar din Uniunea Sovietica trebuie sa fie înlocuit cu un sistem de lagare de munca de reeducare“.
Unele schimbari au fost anticipate din capul locului la cel mai înalt nivel, dupa cum arata memoriul adresat lui Dzerjinski. În plus, tehnicile noului sistem – noile metode de conducere a lagarelor, de organizare a prizonierilor si a muncii lor – au fost create chiar pe insula. La jumatatea anilor ’20, pe Insulele Solovetki se poate sa fi domnit haosul, dar din acest haos s-a nascut viitorul sistem al Gulagului.

Naftali Frenkel – detinutul devenit comandant

Cel putin o parte din raspunsul la întrebarea cum si de ce s-a schimbat SLON se învârte în jurul personalitatii lui Naftali Aronovici Frenkel, un detinut care a avansat în grad pâna când a devenit unul dintre cei mai puternici comandanti din Solovetki. Pe de o parte, Soljenitîn afirma în Arhipelagul Gulag ca Frenkel însusi a avansat ideea ca prizonierii sa fie hraniti în functie de cantitatea muncii depuse. S-a dovedit ca acest sistem de munca letal, care în câteva saptamâni îi nimicea pe prizonierii mai slabi, avea sa produca mai târziu un numar inestimabil de morti, asa cum se va vedea. Pe de alta parte, numerosi istorici din Rusia si din Occident contesta importanta lui Frenkel si dezmint numeroasele relatari despre omnipotenta lui, pe care le considera simple legende.
În realitate, Soljenitîn probabil ca-i acorda prea multa importanta lui Frenkel. Chiar si detinutii primelor lagare bolsevice din perioada pre-Solovetki vorbesc despre suplimentele de hrana acordate pentru munca suplimentara, iar ideea este întrucâtva evidenta, fara sa fi fost necesara impunerea ei de catre cineva. Totusi, arhivele recent desecretizate, în special cele din regiunea Karelia (republica sovietica pe al carei teritoriu se afla lagarul de la Solovetki), dovedesc cu claritate importanta acestuia. Chiar daca Frenkel nu a inventat sistemul cu toate aspectele lui, el a gasit o modalitate de a transforma un lagar de munca într-o institutie aparent profitabila din punct de vedere economic si a facut asta într-un moment, într-un loc si într-un fel care se prea poate sa fi adus ideea de rentabilizare în atentia lui Stalin.
Însa toata confuzia nu e deloc surprinzatoare. Numele lui Frenkel apare în multe dintre scrierile memorialistice care evoca începuturile sistemului de lagare si din ele rezulta cu claritate ca, si în timpul vietii, identitatea lui a fost învaluita de mit.
Fotografiile oficiale înfatiseaza chipul sinistru al unui om chibzuit, cu sapca de piele si cu mustata aranjata cu grija; un memorialist si-l aminteste „îmbracat ca un dandy“. Un coleg din OGPU care-l admira foarte mult se minuna de memoria infailibila si de abilitatea lui de a face calcule mentale: „nu scria niciodata nimic pe hârtie“. Mai târziu, propaganda sovietica se referea la aceeasi „incredibila capacitate a memoriei lui“ si vorbea despre „cunostintele sale excelente în domeniul prelucrarii lemnului si al lucrului în padure în general“, despre competenta de agricultor si inginer, precum si despre bogata sa cultura generala: „Într-o zi, de exemplu, s-a lansat într-o discutie cu doi muncitori din trust care fabricau sapunuri, parfumuri si cosmetice. Foarte repede i-a redus pe acestia la tacere, demonstrând ca detine enorme cunostinte în domeniul parfumeriei, ba chiar s-a dovedit expert atât în problemele pietei mondiale, precum si în ciudateniile preferintelor olfactive ale locuitorilor din Malaiezia“.
Altii îl urau si se temeau de el. În mai multe adunari extraordinare ale celulei de partid din Solovetki convocate în 1928, colegii lui Frenkel l-au acuzat ca si-ar fi organizat propria retea de spioni, „astfel încât sa afle orice despre oricine mai repede decât oricine altcineva“. Înca din 1927, anumite relatari despre el ajunsesera chiar la Paris. Într-una dintre primele carti despre Solovetki, un anticomunist francez scria ca, „din cauza cumplitelor initiative ale lui Frenkel, milioane de nefericiti au fost doborâti de munca grea, de suferintele atroce“.
Contemporanii nu erau lamuriti nici în privinta originilor sale. Soljenitîn l-a numit „evreu turc nascut la Constantinopol“. Altcineva l-a prezentat ca pe un „fabricant ungur“. Siriaev pretinde ca ar fi provenit din Odessa, iar altii spun ca era originar din Austria sau din Palestina sau ca ar fi lucrat la uzinele Ford din America. Problema este întrucâtva limpezita de fisa de detinut, care spune clar ca se nascuse în 1883 la Haifa, într-o perioada în care Palestina apartinea Imperiului Otoman. De acolo, a venit în Uniunea Sovietica (trecând poate prin Odessa sau prin Austro-Ungaria), unde s-a prezentat drept „negustor“. În 1923, autoritatile l-au arestat pentru „trecere ilegala de frontiera“, ceea ce putea sa însemne ca era un negustor care practica contrabanda sau pur si simplu ca era un negustor care devenise prea prosper ca sa fie în continuare tolerat în Uniunea Sovietica. Prin urmare, a fost condamnat la 10 ani de munca fortata la Solovetki.
Cum a reusit Naftali Frenkel sa se metamorfozeze din detinut în comandant de lagar ramâne de asemenea un mister. Legenda spune ca, ajungând în lagar, a fost atât de socat de proasta organizare, de totala risipa de bani si de munca, încât s-a asezat la masa de scris si a redactat o scrisoare foarte detaliata, unde a descris tot ce era în neregula cu fiecare dintre ocupatiile din lagarul de munca, printre care fabricarea cherestelei, a caramizilor, precum si agricultura. Scrisoarea, pusa în „cutia cu reclamatii“ a detinutilor, a atras atentia unui administrator care i-a trimis-o mai departe, ca pe o curiozitate, lui Genrih Iagoda, cekistul care în acel moment urca rapid în ierarhia politiei secrete si care avea sa devina ulterior conducatorul ei. Se pare ca Iagoda ar fi cerut imediat sa stea de vorba cu autorul scrisorii. Potrivit unui contemporan (si potrivit lui Soljenitîn, care nu indica vreo sursa), Frenkel însusi a pretins ca în acel moment a fost convocat la Moscova, unde a discutat despre ideile lui cu Stalin si Kaganovici, unul dintre acolitii viitorului dictator. Din acest moment, legenda devine neclara: desi documentele arata ca Frenkel l-a întâlnit într-adevar pe Stalin în anii ’30 si desi el a fost protejat de Stalin în timpul epurarilor din partid, nu s-au gasit documente care sa ateste vreo vizita în anii ’20. Asta nu înseamna ca vizita nu a avut loc: se prea poate ca documentele pur si simplu sa nu se fi pastrat.
Unele dovezi circumstantiale vin în sprijinul acestor relatari. Naftali Frenkel a fost, de pilda, promovat de la statutul de detinut la cel de gardian într-un interval de timp surprinzator de scurt, chiar si pentru standardele haotice din SLON. În noiembrie 1924, administratia facuse deja cerere pentru eliberarea lui înainte de termen. Cererea a fost în cele din urma aprobata în 1927. Între timp, administratia lagarului avea sa trimita declaratii la OGPU, descriindu-l pe Frenkel în termeni entuziasti: „În lagar s-a comportat ca un muncitor atât de bine înzestrat, încât a câstigat încrederea administratiei SLON, iar acum este tratat cu respect... este unul dintre putinii muncitori cu simtul raspunderii“.
Mai stim si ca Frenkel a organizat si apoi a condus Economiceskaia Komerceskaia Ceast, Departamentul Economic si Comercial al SLON, iar din aceasta pozitie a încercat nu numai sa duca la autofinantare lagarele din Solovetki, cum cereau decretele privitoare la lagarele de concentrare, ba chiar sa le faca profitabile – încât lagarele au început sa preia lucrarile altor întreprinderi. Desi erau întreprinderi de stat, si nu particulare, unele aspecte legate de concurenta se pastrasera în economia sovietica a anilor ’20, iar Frenkel a profitat de ele. În septembrie 1925, avându-l pe Frenkel la conducerea departamentului sau economic, SLON câstigase deja dreptul de a taia 130.000 metri cubi de lemn în Karelia, câstigând licitatia în fata unei întreprinderi forestiere civile concurente. SLON a devenit si actionar la Banca Comunala din Karelia si a licitat pentru dreptul de a construi o sosea de la Kem pâna în Uhta, un oras din nordul îndepartat.
De la bun început, autoritatile din Karelia au fost speriate de tot ceea ce tinea de aceasta activitate, cu atât mai mult cu cât în prealabil se opusesera construirii lagarelor. Mai târziu, plângerile au devenit si mai insistente. Cu prilejul unei adunari convocate sa discute extinderea lagarului, autoritatile locale s-au plâns ca lagarul avea acces pe cai necinstite la mâna de lucru ieftina si ca, prin urmare, îi lasa fara slujbe pe muncitorii forestieri obisnuiti. Mai târziu, atmosfera sedintelor s-a schimbat si mai mult, iar participantii au ridicat obiectii si mai serioase. La o întrunire din februarie 1926 a Consiliului Comisarilor Poporului din Karelia (guvernul Republicii Karelia), mai multi lideri locali au atacat SLON pentru ca le-a încarcat nota de plata, cerându-le prea multi bani pentru construirea drumului de la Kem la Uhta. „A devenit limpede“, a rezumat furios tovarasul Iujnev, „ca SLON este un kommersant, un negustor lacom si hraparet, si ca scopul sau cel mai important este sa obtina profit“.
Societatea comerciala din Karelia, o companie de stat, era de asemenea pornita împotriva deciziei SLON de a-si deschide un magazin la Kem. Întreprinderea de stat nu si-ar fi putut permite sa deschida o asemenea afacere, dar SLON, care putea sa pretinda un program de munca prelungit angajatilor sai (detinuti) si putea sa-i plateasca mult mai putin (de fapt, sa nu-i plateasca deloc), a reusit acest lucru. Mai mult, autoritatile s-au plâns ca legaturile speciale ale SLON cu OGPU îi permiteau acesteia sa încalce legile locale si sa se sustraga de la plata taxelor la bugetul local.
Disputa privind profitabilitatea, eficienta si corectitudinea muncii în închisori avea sa continue si în urmatorul sfert de secol (...). Însa la jumatatea anilor ’20, autoritatile din Karelia nu pareau sa vada sorti de izbânda. În rapoartele sale despre conditiile economice din lagarele Solovetki din 1925, tovarasul Fiodor Eichmanns, pe atunci doar adjunctul lui Nokgtev, desi mai târziu avea sa conduca lagarul, a laudat performantele economice ale SLON, sustinând ca fabrica de caramida, aflata în trecut „într-o stare jalnica“, în prezent prospera, ca întreprinderile de taiere a lemnului îsi depasisera planul anual, ca centrala electrica deja fusese terminata, iar productia de peste se dublase. Versiuni ale acestor rapoarte au aparut mai târziu atât în ziarele din Solovetki, cât si din alte parti ale Uniunii Sovietice, în scopul informarii marelui public. Ele contineau cifre precise: un raport estima costul mediu zilnic al ratiilor alimentare la 29 de copeici, iar costul anual al îmbracamintii la 34 de ruble si 57 de copeici. Cheltuielile de întretinere pentru fiecare prizonier, incluzând îngrijirile medicale si transportul, erau estimate la 211 ruble si 67 de copeici pe an. Desi înca din 1929 lagarul înregistra un deficit de 1,6 milioane de ruble — ceea ce era foarte posibil, fiindca OGPU fura la cântar —, presupusul succes economic de la Solovetki era înca trâmbitat în lung si-n lat.
Acest succes a devenit în scurt timp argumentul de baza pentru restructurarea întregului sistem penitenciar sovietic. Daca acest lucru trebuia sa se realizeze cu pretul micsorarii ratiilor si al înrautatirii conditiilor de viata ale detinutilor, nu-i pasa nimanui. Daca trebuia sa se realizeze cu pretul înveninarii relatiilor cu autoritatile locale, la fel, nu preocupa pe nimeni.
În interiorul lagarului, putini mai aveau îndoieli în legatura cu persoana responsabila de acest asa-zis succes. Toti au vazut în Frenkel pe omul care a declansat transformarea lagarului într-o afacere comerciala si multi îl urau din tot sufletul pentru asta. Într-o sedinta furtunoasa din 1928 a Partidului Comunist din Solovetki (atât de furtunoasa, încât o parte din procesele verbale ale întrunirii au fost declarate prea secrete pentru a fi pastrate în arhive, fiind astazi indisponibile), un comandant de lagar, Iasenko, s-a plâns ca Departamentul Economic si Comercial al SLON se bucura de o prea mare influenta: „totul intra în competenta sa“. El l-a atacat de asemenea pe Frenkel, „un fost detinut care a fost eliberat dupa trei ani de munca fiindca la vremea respectiva nu existau destui oameni sgardienit ca sa lucreze în lagar“. Frenkel devenise atât de important, se plângea Iasenko (al carui limbaj contine o buna doza de antisemitism), încât, atunci când s-a raspândit zvonul ca ar putea sa plece, oamenii au spus: „Nu putem sa muncim fara el“.
Iasenko îl ura atât de mult pe Frenkel, încât ar fi vrut sa-l vada mort. Unii s-au întrebat de ce Frenkel, un fost detinut, beneficia de servicii privilegiate si la preturi mici în magazinele SLON, ca si cum el ar fi fost proprietarul lor. Altii au mai spus ca SLON devenise atât de mult o întreprindere comerciala, încât îsi uitase celelalte sarcini: toate activitatile de reeducare din lagar încetasera, iar prizonierii erau supusi unor standarde de munca incorecte. Atunci când prizonierii se automutilau ca sa scape de normele de lucru, cazurile lor nu erau cercetate.
Dar la fel cum SLON avea sa câstige disputa cu autoritatile locale kareliene, Frenkel avea sa câstige disputa în interiorul SLON (probabil gratie relatiilor pe care le avea la Moscova) legata de tipul de lagar care trebuia amenajat la Solovetki, de numarul de detinuti care trebuiau sa lucreze aici, precum si de felul în care trebuiau tratati.
Poate nu Frenkel a inventat vestitul sistem „cât-muncesti-atâta-manânci“, prin care detinutii îsi primeau ratia de hrana în functie de norma de lucru realizata. Totusi, el a vegheat la dezvoltarea si la înflorirea acestui sistem, care s-a transformat dintr-un aranjament ad-hoc, în care munca era uneori „platita“ cu mâncare, într-o foarte precisa metoda de distribuire a hranei si de organizare a detinutilor.
De fapt, sistemul lui Frenkel era foarte simplu. El îi împartea pe prizonierii din SLON în trei categorii, în functie de capacitatile lor fizice: cei care se dovedeau capabili de eforturi fizice sustinute, cei capabili de munci usoare si invalizii. Fiecare grup primea anumite sarcini si avea anumite norme de îndeplinit. Oamenii erau deci hraniti proportional cu aceste norme de lucru, iar deosebirile dintre ratiile lor erau considerabile. Un grafic realizat pentru anii 1928–1932 repartiza 800 de grame de pâine si 80 de grame de carne pentru prima grupa; 500 de grame de pâine si 40 de grame de carne pentru grupa a doua; si 400 de grame de pâine si 40 de grame de carne pentru grupa a treia. Altfel spus, ultima categorie de muncitori capata jumatate din mâncarea primita de cei din prima categorie.
Practic, sistemul i-a împartit foarte repede pe detinuti în cei care aveau sa supravietuiasca si cei care nu aveau sa supravietuiasca. Hraniti relativ bine, cei solizi deveneau si mai solizi. Lipsiti de hrana, cei slabi deveneau si mai slabi si, în cele din urma, se îmbolnaveau si mureau. Procesul a fost accelerat fiindca normele de munca erau adeseori foarte mari – imposibil de îndeplinit pentru unii detinuti, în special pentru orasenii care nu muncisera niciodata la extragerea turbei sau la taierea copacilor. În 1928, autoritatile centrale au pedepsit un grup de gardieni fiindca fortasera 128 de oameni sa lucreze în padure toata noaptea, pe timp de iarna, ca sa îndeplineasca norma. O luna mai târziu, 75% dintre prizonieri erau deja grav bolnavi, cu degeraturi severe.
În timpul administratiei lui Frenkel, SLON si-a schimbat si profilul. Pe Frenkel nu l-au mai interesat fleacurile, cum ar fi cresterea vulpilor pentru blana sau cultivarea plantelor arctice exotice. În schimb, el i-a trimis pe detinuti sa construiasca sosele si sa taie copaci, profitând de forta de munca neplatita si necalificata de care SLON dispunea în abundenta. Specificul muncii a schimbat repede specificul lagarului sau mai degraba al lagarelor, fiindca SLON a început sa se extinda dincolo de marginile arhipelagului. Pe Frenkel nu l-a mai interesat daca detinutii erau tinuti într-un spatiu de încarcerare, în cladirea unei închisori, ori în spatele sârmei ghimpate. El a trimis echipe de muncitori condamnati peste tot în Republica Karelia si în regiunea Arhanghelsk din Rusia continentala, la mii de kilometri distanta de Solovetki, oriunde era nevoie de ei.
Asemenea unui consultant în management care ia în primire o companie aflata în faliment, Frenkel a „rationalizat“ si alte aspecte ale vietii din lagar, înlaturând treptat tot ceea ce nu contribuia la productivitatea economica a lagarului. Orice proiect de reeducare a fost repede abandonat. Detractorii lui Frenkel s-au plâns ca acesta închisese ziarele si revistele si oprise întrunirile Societatii pentru Stiinta Locala din Solovetki. Muzeul din Solovetki si teatrul au continuat sa existe, dar numai cu scopul de a-i impresiona pe vizitatorii importanti.
În acelasi timp, actele izolate de cruzime s-au redus la numar. În 1930, Comisia Sanin, o delegatie speciala a OGPU, a sosit pe insula pentru a investiga zvonurile legate de maltratarea detinutilor. Rapoartele au confirmat relatarile despre bataile excesive si actele de tortura savârsite pe insula. Cu totul contrar politicii precedente, comisia a condamnat si a executat 19 OGPU-isti gasiti vinovati. Aceasta atitudine devenise neavenita într-o institutie care valorifica trudosposobnost – „capacitatea de munca“ – mai mult decât orice altceva.
Pâna la urma, sub conducerea lui Frenkel, conceptul de „detinut politic“ s-a schimbat definitiv. În toamna lui 1925, granitele fictive care fusesera ridicate între cei cu condamnari penale si cei condamnati pentru delicte contrarevolutionare au fost anulate, astfel încât ambele categorii au fost trimise pe continent pentru a lucra în uriasele exploatari forestiere si în fabricile de prelucrare a lemnului din Karelia. SLON nu mai recunostea statutul detinutilor privilegiati, ci îi considera pe toti potentiala mâna de lucru.

* Fragment din Anne Applebaum, Gulag. O istorie (Gulag. A History), traducere de Simona-Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu, in curs de aparitie la Editura Humanitas.