Soljeniţîn, un om modest, nu un profet furios

Cu ocazia traducerii integrale, în premieră în Statele Unite ale Americii, a romanului „Primul cerc“, de Aleksandr Soljeniţîn, fiul acestuia pune într-o nouă lumină viaţa scriitorului rus. Publicaţia britanică „Times“ a tipărit un interviu cu Ignat Soljeniţîn, fiul romancierului distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

Romanul „Primul cerc" a apărut în SUA, la Editura HarperCollins, într-o traducere nouă şi cuprinde mai multe capitole decât varianta anterioară (96, faţă de 86). Aleksandr Soljeniţîn a publicat volumul iniţial în 1968, în Occident, într-o versiune mai puţin ofensivă, prin care îşi dorise să înşele vigilenţa cenzurii sovietice.

A fentat comunismul traducând un roman

Ulterior, a reconstituit textul în exil. L-a republicat în 1978, într-un stil mult mai caustic şi mai radical, criticând abuzurile Uniunii Sovietice. Este povestea unor oameni de ştiinţă ţinuţi prizonieri într-un laborator în care lucrează la proiecte secrete pentru comunişti, în 1949.

O imagine distorsionată

Pianistul şi dirijorul Ignat Soljeniţîn l-a caracterizat pe tatăl său prin cuvinte calde, încercând să îndulcească imaginea de reacţionar virulent, pe care şi-a construit-o în Occident. În opinia lui Ignat Soljeniţîn, a fost chiar vina tatălui său că este văzut ca un „profet furios şi plin de amărăciune", deoarece „tonul său politic strident a fost incompatibil cu discursul tipic occidental".

Violoncelistul Mstislav Rostropovici şi Aleksandr Soljeniţîn

Ignat a spus că tatăl său şi-a încurajat fiii să înveţe limba engleză, deoarece locuiau în America, şi i-a îndemnat să îşi urmeze propriile pasiuni chiar dacă părerile sale personale erau diferite.

În URSS, mulţi părinţi îşi forţau copiii să studieze un instrument muzical. Văzând toată suferinţa prin care treceau aceştia, Soljeniţîn şi soţia au făcut notă discordantă, tratând pasiunea lui Ignat pentru pian ca pe un hobby. A fost nevoie de o vizită a faimosului violoncelist Mstislav Rostropovici pentru ca talentul lui Ignat să fie recunoscut şi stimulat.

„Dacă ceea ce spun acum nu se potriveşte cu imaginea sa din Vest, eu sunt aici să depun mărturie că acea imagine nu este reală. Era un om foarte modest", a mai spus el pentru publicaţia „Times", citată de Mediafax. „Oamenii i-au văzut barba şi l-au asociat cu un profet din Vechiul Testament. Dar acesta a fost un rezultat al timpurilor în care a trăit el. Oamenii nu au înţeles din ce lume venea el", a comentat Ignat Soljeniţîn.

Cine a fost Soljeniţîn

Scriitorul rus, care a decedat la 3 august 2008, la vârsta de 89 de ani, a condamnat neîncetat universul inuman al lagărelor sovietice. Arestat în 1945 pentru că l-a criticat pe Stalin, a stat opt ani în închisoare.

A primit premiul Nobel pentru literatură în 1970, dar, în 1974, autorităţile de la Moscova i-au retras cetăţenia sovietică, expulzându-l din URSS. În 1973, Aleksandr Soljeniţîn publicase „Arhipelagul Gulag" în Occident şi a fost acuzat de trădare. A locuit apoi în Germania, Elveţia şi Statele Unite ale Americii, înainte de a reveni în Rusia, în 1994, după destrămarea Uniunii Sovietice. După întoarcerea în ţara natală, el a condamnat evoluţia Rusiei postsovietice.

Sursa

Portret Alexandr Soljenitin

Desen de Bogdan Petry

Blestemul Soljeniţîn

Moartea lui Soljeniţîn readuce în prim-plan infinita complexitate a protestatarului de calibru.

După revenirea, în 1994, în Rusia şi după o primire aparent călduroasă la Moscova, marele Soljeniţîn a început o nouă aventură amară, de data asta cea a libertăţii de expresie. Când rememorăm destinele disidenţilor, ale marilor spirite critice, ne e foarte uşor să ne însuşim cu totul libertatea care le sclipea în discurs. În acelaşi timp ne e aproape imposibil să ne asumăm alunecările în zone incomode din prezent. Soljeniţîn a nedumerit multă lume când a ieşit din globul pur al luptei împotriva lui Stalin şi a intrat în actualitate. Mulţi n-au mai înţeles nici criticile aduse lui Elţîn sau lui Gorbaciov, nici invectivele la adresa Occidentului cel fără Dumnezeu şi plin de cinism, nici critica la adresa ruinării valorilor sau a URSS.
Au înţeles poate de ce i-a refuzat decoraţia lui Elţîn, dar apoi a fost mai greu de înghiţit de ce a acceptat decoraţia de la Putin.
Soljeniţîn nu s-a mai regăsit în propria ţară. Discursurile despre patriotism sau despre nevoia de a păstra curată limba rusă, frustrarea enormă că noile cărţi au început să-i fie citite doar de câţiva, şi nu de milioanele care îşi împrumutau pe sub mână „Arhipelagul Gulag“, toate acestea l-au coborât pe scriitor printre pământeni.
Dintr-o culme a autorităţii etice a fost adus rapid la statutul de „curiozitate a societăţii de azi“.
Nu e singurul caz. Marii protestatari din blocul comunist au trăit de multe ori căderi inexplicabile tocmai pentru că nu au reuşit să-şi utilizeze puterea simbolică în prezent. O scenă tristă este descrisă într-un material din „The Guardian“, despre emisiunea lui Soljeniţîn de la o televiziune rusă care a fost scoasă din program după ce întrebările moderatorului deveniseră mult mai lungi decât răspunsurile invitaţilor.
Oamenii care au criticat realităţi de care nimeni nu îndrăznea să se atingă au devenit, după ce obiectul protestului a dispărut, ciudaţi paria exilaţi sub eticheta „reper moral“. Au fost atât de speciali încât n-au avut decât rar dreptul la „contemporaneitate“. Ştiu, sună ciudat, dar nu se poate, de exemplu, să nu te gândeşti la destinul unui Paul Goma care poate exista în manuale şi în studii de istorie, dar nu poate exista în spaţiul public românesc. Mai toate necrologurile (mă refer la cele bune) dedicate lui Soljeniţîn cuprindeau invariabil conul de ambiguitate din ultima parte a vieţii, opiniile din ce în ce mai greu de înghiţit pentru contemporani. Ajungem astfel la „antisemitismul“ lui Soljeniţîn care, în obsesia lui de a lămuri contextul în care a izbucnit revoluţia din octombrie, ajunge la opinii despre comunitatea evreiască mai mult decât incomode şi bazate pe documente „puţin cunoscute“, cum spunea el.
Problema antisemitismului este asociată de câţiva ani şi cu imaginea lui Goma. Una dintre cauzele acestor etichetări, uneori pripite, vine şi din esenţa incomodă a unor astfel de personalităţi. Aceşti oameni se orientau sau încă se orientează aproape instinctiv către subiectele tabu sau cel puţin incomode. Intră cu dorinţa lor de expresie liberă în cele mai sensibile teme fără să nuanţeze, fără să-şi ia precauţii. Nu fac o „paralelă“ între cele două personalităţi, Goma şi Soljeniţîn, dar cred că moartea acestuia din urmă ar trebui să ne facă să reflectăm ceva mai nuanţat asupra spiritului contestatar în general.
Până la urmă, aceşti oameni din carne şi oase au purtat pe umeri povara propriilor noastre idealizări extreme. Apoi ni s-a întâmplat să-i judecăm foarte aspru. Goma este un tip profund antisistem. Până şi invitaţia de a participa la redactarea Raportului lui Tismăneanu s-a transformat rapid în scandal. Pentru că un om care a suferit pentru adevăruri simple şi fundamentale a fost pe veci traumatizat de laşitatea semenilor. Nu le mai poţi pretinde eroilor de atunci să nu fie mizantropi sau chiar aberanţi. Nebunia lor rămâne oglinda uneori grotescă a laşităţilor noastre. Acesta este blestemul Soljeniţîn, valabil pentru Goma sau pentru Tudoran, mai puţin valabil pentru Michnik. Cum spuneam, nu e o regulă, e un blestem...

Costi Rogozanu

Lev Dodin: „Soljeniţîn era rusocentrist, Grossman - europeanocentrist“

Lev Dodin s-a născut în 1944 în Siberia, unde pă­­­rinţii săi fuseseră strămutaţi silit. A studiat la In­sti­tu­tul de Teatru, Muzică şi Cinema din Le­nin­­grad, pe care l-a absolvit în 1966. A lucrat apoi ca re­gi­zor, montând în diferite teatre din URSS şi din străinătate, devenind unul dintre cele mai so­­no­re nume din teatrul european. Din 1975 s-a de­di­cat companiei Maly Teatr din Sankt Pe­ters­­burg, pe care l-a transformat în tea­tru-laborator pentru studenţii săi. Printre spectacolele sale cele mai cunoscute se numără „Fraţi şi surori“, o montare-maraton care du­rea­ză nu mai puţin de opt ore, „Demonii“ (un spectacol de nouă ore) şi „Împăratul muştelor“.

Do­din se află la Bucureşti pentru a prezenta spectacolul „Viaţă şi destin“ de la Maly Teatr în cadrul festivalului UTE.

Spectacolul dumneavoastră are la bază ro­manul „Viaţă şi destin“ al lui Vasili Gross­man, un roman „arestat“ de KGB.

Nu doar romanul a fost confiscat, ci toate ma­nuscrisele, toate notiţele, până şi banda de la ma­­şina de scris.

Puteţi spune că Grossman este un fel de Sol­jeniţîn?

Se aseamănă prin faptul că au fost amândoi scri­itori uriaşi şi că au scris amândoi despre ororile stalinismului. De aici încolo însă începe deo­se­birea dintre ei. Soljeniţîn a fost un martor direct al atrocităţilor din Gulag, pe când Gross­man a scris despre crimele lagărelor ruseşti şi ale celor naziste fără a fi el însuşi deţinut. Dar ma­­ma sa a fost omorâtă într-un ghetou din Ucrai­na de către nazişti, iar apropiaţi ai săi au fost în la­gărele din Siberia. Grossman a fost re­por­ter de răz­boi în Bătălia de la Stalin­grad, în bă­­tălia pentru Mos­co­va şi în cea pentru eli­be­ra­rea Ber­li­nu­lui. A fost printre primii oa­meni care au intrat în lagărul de concentrare de la Treb­lin­ka. Mărturia sa scrisă a fost folosită drept pro­bă în rechizito­riul acuzării în Procesul de la Nürn­berg.

Cei doi scriitori se deosebesc esenţial şi ca gândire?

În scriitura sa, Soljeniţîn a fost rusocentrist, iar Grossman mai degrabă europeanocentrist. Gross­man este interesat de istoria şi cultura Eu­ro­­pei şi vede Rusia ca pe o parte a continentului, pe când lui Soljeniţîn, câteodată, i se pare că Eu­ro­pa e pornită împotriva Rusiei. Pentru Gross­man, linia frontului nu separă Europa de Rusia, ci separă două moduri de gândire. Bătăliile îm­po­­triva naziştilor nu au fost câştigate de siste­mul comunist, ci de popor, care s-a simţit pentru pu­ţi­nă vreme liber. Dar sistemul totalitar a ştiut să manipuleze acest sentiment, să îl utili­ze­ze în fo­losul său, reuşind în final să înlănţuiască din nou poporul. Grossman surprinde în ro­ma­nul său foarte bine mecanismul diabolic al siste­mu­lui. Oricum, Soljeniţîn a citit romanul lui Grossman şi a scris despre el un eseu la modul cel mai elogios, lucru pe care Soljeniţîn îl făcea foarte rar, mai ales când era vorba de scriitori ce ata­cau subiecte asemănătoare cu ale sale.

Când aţi citit cartea?

După ce i-a fost arestat romanul, Grossman a mu­­rit de inimă rea fiind convins că nu mai exis­tă nici o copie. Din fericire, poetul Semyon Lip­kin, prietenul lui Grossman, păstrase în mare taină un exemplar pe care acesta i-l dăduse când­va să-l citească. Andrei Saharov a foto­gra­fiat în se­cret paginile manuscrisului şi scriitorul Vla­dimir Voinovici a reuşit să treacă microfil­me­le peste gra­niţă. Cartea a apărut în 1980 în El­ve­ţia, iar eu în acea perioadă lucram un spectacol în Occi­dent şi am reuşit atunci să citesc ro­ma­nul şi am fost cutremurat de acurateţea cu care era concentrată în el întreaga realitate a Ru­siei acelor vremuri. Per­so­najul de tristă amin­tire, şeful propagandei so­vietice, Mihail So­lov, îi spusese lui Grossman că poate îi vor pu­bli­ca romanul peste vreo 200 de ani (Solov se gân­dea că tot el va fi cel care va tăia şi va spân­zu­ra în Rusia şi peste două secole). I-a mai spus că, cu o asemenea carte, nici nu mai este nevoie ca peste Uniunea Sovietică să vină bom­ba ato­mi­că americană pentru ca orânduirea comunistă să fie înfrântă. Probabil că, într-un fel, avea dreptate.

Cum aţi lucrat cu actorii dvs., unii dintre ei foarte tineri?

Acum câţiva ani, când am luat o nouă ge­ne­ra­ţie de studenţi la academie, le-am cerut stu­den­ţi­lor mei de anul întâi care nu citiseră în viaţa lor nici 20 de pagini să citească, ca primă temă a cursului meu, această cărămidă de 1.000 de pa­gini, spu­nându-le că vor petrece cinci ani din via­ţă stu­diind acest roman din care nici măcar nu eram sigur că voi putea face un spectacol. Pen­­tru că eu cred că în meseria de actor trebuie să intri printr-un şoc, mi-am cutremurat studenţii cu această carte, ducându-i apoi să vadă cu ochii lor lagărele din Siberia şi cele de la Ausch­witz-Birkenau, unde am petrecut câteva nopţi.

Cum au suportat studenţii dvs. nopţile pe­trecute la Auschwitz?

A fost o experienţă foarte dură pentru noi toţi, dar chiar asta am intenţionat, ca studenţii mei să fie zguduiţi pentru că asta este convingerea mea, că teatrul nu-şi îndeplineşte menirea decât atunci când îi provoacă celui ce priveşte o cutre­mu­rare. Iar ca tu, actorul, să fii capabil să-l zgu­dui pe spectator trebuie să găseşti mai întâi în tine resorturile acestor sentimente, pentru că, aşa cum spune un personaj din „Lorenzaccio“, „ha­­rul este frate cu suferinţa“. Iar eu aş adăuga că suferinţa e soră cu compasiunea. Studenţii mei au trăit diferit clipele petrecute în lagăr, unii au primit în plin această „lovitură“, alţii au în­cer­cat să „evacu­eze“ experienţa, dar în cei mai mulţi dintre ei amin­tirea s-a înrădăcinat pe veci. Cel mai important e ca artistul, în cazul lor viito­rul artist, să cadă pe gânduri în primul rând în ceea ce priveşte propria persoană, pentru că e foarte uşor să ne indignăm şi să ne pornim contra celorlaţi. Mai greu este să realizezi faptul că răul sălăşluieşte şi în tine şi că se poate trezi la via­ţă mult mai uşor decât crezi. Când citeşti despre ororile din Gulag sau din lagărele de ex­ter­minare naziste, realizezi că omul e foarte in­ven­­tiv când trebuie să-l facă să sufere pe aproa­pele său. Dacă nu ar avea consecinţe oribile, aceas­tă putere de perfecţionare ar fi chiar dem­nă de admiraţie.

Vreţi să spuneţi că omul e rău în sine sau doar ca instrument al unui sistem?

Nu există comunism fără oameni, nu există fascism fără oameni, nu există naţionalism fără oa­meni. Toate aceste sisteme au fost făcute de oa­meni. Firea umană e foarte talentată când e vor­ba să facă rău. Omul a pus la cale mecanis­me nu nu­mai de a-l distruge pe celălalt, ci de a-l distru­ge în modul cel mai chinuitor, mai umilitor şi mai monstruos cu putinţă. Exterminarea nu este in­venţia naziştilor sau a comuniştilor. Eu­ropa mai tre­cuse prin astfel de orori. Am citit de cu­rând despre un lagăr construit de englezi îm­­po­tri­­va burilor. Oroarea nu este doar apanajul lui Sta­­lin şi al lui Hitler. Sămânţa răului zace în sta­re la­ten­tă în fiecare om şi în fiecare popor. La asta mi-am dorit să mediteze actorii şi spectatorii mei.

Studiul ororii face deci parte din trai­ningul actorilor dvs.?

Da. Pentru că teatrul este în primul rând un pro­ces de cunoaştere şi de autocunoaştere. Pen­tru mine, teatrul este antropocentric, trebuie să înceapă şi să se termine cu omul. De aceea sunt atât de indiferent faţă de teatrul politic. Este o aparenţă faptul că existenţa noastră este o consecinţă a politicii, în realitate politica este o consecinţă a modului nostru de gândire.

De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă

Omul este supus pieirii. – Se poate; ci să pierim împotrivindu-ne şi, dacă neantul ni-e scris, să nu ne purtăm într-aşa fel încît acest lucru să fie drept.

Sénancour, Obermann

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.

Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.

Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome.

„ – Care ei, Ivan Denisîci?“

„ – Ei, adică noi... “

Într-un univers concentraţionar nu existau decît două variante: trebuia să mori, fiindcă ăsta era scopul Arhipelagului, nu?, sau – dacă nu – să tragi concluzii: „Fără toate condamnările – spune Soljeniţîn –, n-aş fi scris cartea aceasta“. Cum au supravieţuit aceşti oameni tuturor etapelor detenţiei: arestarea, interogatoriul, tortura, procesele, prima celulă, transferurile de la o închisoare la alta etc.? Ce tip de rezistenţă au îmbrăţişat cei care au trecut prin toate cercurile Infernului?

„De la un moment încolo, aminteşte Steinhardt, nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“, durerea devine sihastră, e a ta, şi numai a ta. Mărturiile supravieţuitorilor reprezintă însă singura punte către cei care nu mai sînt, memoria lor şi izvorul din care au gustat viaţa, viaţa de Gulag, de zek, de încarcerat, de om în lanţuri: „Trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ“, adică, aici, să faci imposibilul posibil...

Această expresie intrată în uz devine, pentru cel a cărui nenorocire străbate universul, un legămînt teribil pe care îl face cu sine. Marea răscruce a vieţii de lagăr se regăseşte în punctul din care pornesc cele două drumuri ale deţinutului: „Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stînga îţi pierzi conştiinţa“1.

Cine nu ar vrea să supravieţuiască?, se întreabă Soljeniţîn şi noi toţi. Cine nu are acest drept?! Însă „a rezista cu orice preţ“ însemna, în lagăr, a rezista cu preţul vieţii altuia....

Se ştie de secole că închisoarea regenerează în profunzime fiinţa umană. Ne-o spun mărturiile supravieţuitorilor, scriitorii, convertirile miraculoase ale atîtor oameni: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“2. Aici, în acest spaţiu ireal, Steinhardt cunoaşte cele mai fericite zile din viaţa sa. La polul opus însă, pentru mulţi alţii, experienţa carcerală a dus la prăbuşire, la sistarea totală a oricărei acţiuni.

De exemplu, în 1951, Alice Voinescu este închisă în Ghencea pentru o perioadă de 19 luni, interval în care nu scrie nimic. Jurnalul va fi reluat în 1952, la Costeşti, unde este supusă domiciliului obligatoriu. Citez doar prima parte din acest jurnal, în care autoarea îşi refuză cu vehemenţă această experienţă:

„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea“ 3.

Găseşte însă ceva: puterea de a vedea adevărul cu ochii, adevărul care însingurează şi scapă asupritorilor, arma secretă…

Sentimentul foarte acut de inutilitate, irealitate, neconcordanţa cu spiritul vremii, conştiinţa cvasigenerală a nevinovăţiei, procesul rapid de dezumanizare anulează voinţa umană, întăresc sentimentul de ascundere şi autoflagelare, însă irigă suferinţa:

„Nu mai vreau închisoare şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat“, mărturiseşte Alice Voinescu. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“ (Galateni 5,1). Nu este libertatea o însuşire şi un dar al Duhului Sfînt?

Opusul păcatului, spune Kierkegaard, nu este virtutea, ci libertatea. Tot ceea ce trebuie să faci este să încerci să-ţi păstrezi calitatea de om liber. Hristos ne conferă această calitate, însă ne cere eforturi în a o păstra.

Dar lagărul? Există şansa de a-ţi păstra integritatea în lagăr? Elevaţia spirituală – scrie Soljeniţîn – este cu totul imposibilă în lagăr? Fiindcă, cu siguranţă, lagărele sînt, în comparaţie cu închisorile, teritorii mult mai nocive, otrăvite, hipertrofiate, sortite pieirii... Şi nu numai lagărele, ci şi toate aşezările din vecinătate erau otrăvite cu toxinele Arhipelagului.

„Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“ (Corinteni, I,15,51). Motto-ul cu care Soljeniţîn deschide capitolul „Sufletul şi sîrma ghimpată“ (volumul II, partea a 4-a) accentuează amprenta transfiguratoare lăsată asupra vieţii multora dintre deţinuţi.

Captivitatea începe să transforme în chip mirabil caracterul doar în momentul în care individul renunţă la ţelul său – acela de „a supravieţui cu orice preţ“ (cu toate capcanele inerente: trădarea ca formă de existenţă, minciuna, indiferenţa, ignoranţa generală, disimularea, suspiciunea, ciripitoria, ura etc.).

Calea salvatoare pe care o descoperă Soljeniţîn este cea creştină, pe care urcă sufletele simple şi răbdătoare, proprie atît sfinţilor, eroilor, dar şi „îndrăzneţilor“ binelui. Care şontîcăiesc pe drum, dar urcă.

Să îndrăzneşti să fii. Nu contează ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu rezultatul, ci spiritul; nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ. Cu ce preţ au putut ajunge deţinuţii la astfel de concluzii? Nu au fost toţi cei care au pierit în vintrele Arhipelagului asemenea lui Hristos, părăsiţi şi singuri? De o parte, palmele, batjocura, umilirea, de cealaltă parte, crucea?

Aceste vieţi aflate, în acelaşi timp, sub semnul tragediei şi al umilinţei, al crucii şi al cununii de spini, pe lungul drum al nopţii, nu „strigă“ oare, cum spune Steinhardt, mai presus de orice, divinul?

În orice spaţiu concentraţionar, ca de altfel pretutindeni în viaţă, nu poate fi eliberat decît cel care, în prealabil, se eliberează sufleteşte. Dacă Dumnezeu este absent în lume (afirmă Kierkegaard), El este cu desăvîrşire prezent înlăuntrul nostru, eminamente prezent sufletului, ba chiar şi imediat cognoscibil.

Închis în carceră, „Kozîrev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin cîte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. De trei ori pe zi i se aducea cîte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta. În raţia de pîine (trei sute de grame), un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin, o bucăţică de zahăr“4.

Sau:

„Vreme de o săptămînă, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Pînă astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămînă din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, cînd ai renunţat la orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.)“5

„Perioadă de înăsprire a regimului, notează Steinhardt în ’61. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate“6. Toate aceste experienţe cărora oamenii ajung să li se supună dovedesc încă o dată că jertfa care s-a făcut pe cruce n-a fost zadarnică. Oamenii mai pot găsi în deznădejde liniştea, în întuneric, lumina, în noapte, speranţa.

Martirizarea a tot ce-i lumesc este încununarea omului înzestrat cu sentimentul infinitului, acea „scînteie de divinitate“ cu care fiecare individ se naşte şi poate persevera în fiinţarea sa. Această infuzie de sacralitate se revarsă asupra „cotidianului“ precar în multe dintre paginile Arhipelagului, cu atît mai mult cu cît unii au revelaţia propriei metamorfozări: saltul omului nou, liber, botezat. (Să ne amintim, mai ales, botezul lui Steinhard din 15 martie 1960, cel mai emoţionant fragment din Jurnalul fericirii.)

Parcurgerea numeroaselor cercuri provocate de un rău incoerent, absurd şi tragic a favorizat printre altele şi deşteptarea conştiinţei, a prieteniei întru acelaşi spirit dintre deţinuţi, a discuţiilor cu adevărat umane şi intelectuale a celor deja atinşi de rigiditatea morţii, a căsătorilor oficiate între oameni care nu se văzuseră niciodată (care, în ’54, în timpul revoltei de la Kenghir, după căderea lui Beria, se vor întîlni).

„Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborît de la Dumnezeu pe pămînt! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni nu-i împiedica să se adune şi să se roage“7.

Da, mi se poate spune. Dar ceilalţi, cei care nu mai sînt?... Absenţa lor este un îndemn adresat nouă la „com-pătimire“ cu cei prezenţi, aici şi acum, care suferă în faţa noastră.

„A!, nu-i rău, spune Steinhard, să vrei binele omenirii şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăstuia care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); ş…ţ să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decît turuindu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul“8. Fapte mici, nu planuri măreţe, gesturi fireşti, nu deziderate înalte.

De-a lungul vremii, interpretarea răului, sub toate formele sale, i-a atras pe foarte mulţi. Nu evit răul, extrem şi greu de descifrat, însă acest bine, plăpînd şi nesigur, precum o rouă revărsată deasupra unui cîmp pustiu, care îndulceşte şi consolează, traversează în aceeaşi măsură inima omului şi a umanităţii. Linie mişcătoare, oscilantă, vie, fiindcă cea mai mare descoperire făcută în detenţie rămîne aceea a vocaţiei binelui şi a propriei umanităţi.

„Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui“, spune Soljeniţîn. „N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate“, adaugă şi Steinhard.

Toţi prizonierii-supravieţuitori şi-au asumat angajamentul de a descrie ceea ce se petrecea sub ochii lor. „Focule, focule!... Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vîntul smulge din flăcări o coajă de copac arzîndă. Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta“9.

Astfel de exemple sînt multe. La o coadă din faţa Lubiankăi, unde fiice, mame şi soţii încercau să trimită pachete cu mîncare celor dragi, una dintre femei, recunoscînd-o pe Anna Ahmatova, o întreabă dacă poate să scrie despre ceea ce se întîmplă sub privirile lor. Ahmatova promite şi se ţine de cuvînt scriind un poem.

Toţi cei care supravieţuiesc vor face astfel de legăminte; legăminte pentru care se făceau sacrificii ieşite din comun: oferirea infimei porţii de mîncare celui pe care vîrsta îl destina supravieţuirii, protejarea celui tînăr, aruncarea unei bucăţele de zahăr într-o carceră disciplinară etc.

Într-un astfel de context, „a supravieţui cu orice preţ“, adică „cu preţul vieţii altuia“, capătă în Gulag şi un alt sens: dacă tu trăieşti, eu nu mor, fiindcă, mistic, devin una cu tine.

Sacrificînd trupul, omul alege sufletul. Nu rămîne un număr, ci o persoană, care-şi lasă ca moştenire propria viaţă. Astfel, în mod simbolic, supravieţuitorul nu este unul singur, ci capătă chipul tuturor celor care nu mai sînt…

Într-un spaţiu predestinat pieirii, supus foamei, frigului, torturilor îngrozitoare, supravieţuirea celorlalţi, întru eternitate, se făcea pe baza unui legămînt de sînge: obligaţia de a se transmite ultimul cuvînt spus, promisiunea de a deveni mărturisitor, răscumpărarea tăcerii cu orice preţ.

În 1962, Hruşciov (deşi în ’63 dă înapoi, elogiindu-l din nou pe Stalin) va oferi, prin publicarea primei cărţi a lui Soljeniţîn, una dintre armele care va răpune regimul comunist. Ieşind din lagărul literaturii, Ivan Denisovici va deschide drumul disidenţei din Est, vocea lui Soljeniţîn auzindu-se peste tot în Occident.

În 1973 va apărea la o editură pariziană primul volum al Arhipelagului, privit, peste toate celelalte mărturii deja publicate, ca fiind o „dezrădăcinare“: „Arhipelagul se transformă repede într-un fel de Biblie pentru cei care nu ascultaseră pînă atunci pe nici unul dintre martorii contra Utopiei“10. Din această cauză, scriitorul va fi închis, condamnat pentru trădare şi expulzat.

„De ce a fost expulzat Soljeniţîn din patria sa?“, se întreabă în ’78 Havel.

Acest înveliş al „vieţii în minciună“, care atîta timp cît acoperă pare impermeabil, străpuns într-un singur loc, apare în mod neaşteptat într-o altă lumină, luînd aspect de hîrtie.

Soljeniţîn este un mărturisitor, iar „cînd mărturia îşi întîlneşte însă scriitorul, spune Monica Lovinescu, începe o sărbătoare a spusului“. O astfel de sărbătoare este Soljeniţîn. Şi Steinhard. Şi toţi cei care nu mai sînt. Cărora, după cum spune Psalmul, le sîntem datori să-i lăsăm să se odihnească mai înainte de a se duce şi de a nu mai fi…

–––––––––––––––––

1. Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 469.

2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127.

3. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 631.

4. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 397.

5. Idem, vol. II, p. 514.

6. N. Steinhardt, op. cit., p. 460.

7. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. III, p. 260.

8. N. Steinhardt, op. cit., p. 528.

9. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 111.

10. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 587.

–––––––––––––––––

Fotografiile despre Gulag din acest număr sînt reproduse după albumul Goulag, Editura Ballard – Acropole, 2003, şi aparţin fotografului Tomasz Kizny.

Alexandr SOLJENIŢÎN

Arhipelagul Gulag (3 volume)

Traducere şi note de Nicolae Iliescu

Editura Univers, colecţia „Cotidianul. Literatura“, Bucureşti, 2008

Nicolae STEINHARDT

Jurnalul fericirii

Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul

Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu

Editura Polirom, Iaşi, 2008, 756 p.

Mirela Vişan